Horror oriental

Povesteam aici – cu ceva timp in urma – faptul ca dezvoltasem in copilarie, la un moment dat, placerea stranie si usor perversa de a urmari filmele nord-coreene transmise (destul de frecvent) de televiziunea romana ceausista. Obiceiul meu era privit cu circumspectie de familie si prieteni. Cred ca, daca n-as fi fost un copil (relativ) normal in celelalte detalii ale vietii, taica-meu ar fi luat in considerare, foarte serios, ipoteza de a ma duce la un specialist in psihiatrie infantila. Ma rog, cei tinerei, care nu ati vazut vreodata o „productie cinematografica" din stirpea amintita, poate ganditi ca exagerez. Nu e cazul. Filmele respective depaseau mult pragul irationalitatii, avand in ele ceva morbid, patologic. Dominau acolo mai ales istorioarele in care indivizii isi parasesc/ tradeaza/ reneaga familia, pentru a-si dedica viata Partidului si, cu precadere, tovarasului Kim Ir Sen. Situatia friza bineinteles ne-naturalul si anti-umanitatea. Nu putea fi acceptata, in intimitate, ca posibila, banuiesc, nici macar de cel mai inflacarat dintre bolsevici. Rememorez si acum, iata, „cazul" unei tinere nord-coreene, fara sot si cu o droaie de copii in jurul sau. Munceste ca un robot, la strung, de dimineata pana seara, face mancare, spala, vede de micuti si doarme doua ore din douazeci si patru pe o sumbra rogojina. Imbatraneste si e plimbata de progenituri (devenite acum adulti), agale, prin parc. Babuta se opreste, cu o cautatura agresiva (neasteptata si cumva nepotrivita – pana atunci personajul fusese numai zambet si docilitate, o adevarata mamaruta cu ochi migdalati), si se rasteste catre unul dintre fii: „Nu mi-ati fost deloc alaturi la greu!" Apoi, dupa o scurta cogitatiune, (stra)luminandu-se subit, adauga: „Doar EL, EL nu m-a parasit nicicand!" Baiatul deschide liniutele oculare cat doua cepe modificate genetic si articuleaza un haaa prelung-interogativ. „EL, tovarasul Kim Ir Sen", racneste batrana cu nedisimulat fanatism, iar muzica entuziasta (brigadiera) pune capat abrupt peliculei cu functionalitate „paideica" evidenta. Inchideam cuminte (de obicei) televizorul si ma puneam in pat, incercand sa nu ma gandesc prea mult la ora de mate de a doua zi.

Am crezut episoadele in cauza, vreme indelungata, nevinovate bizarerii ale junetii si nu le-am atribuit vreo miza psihanalica semnificativa. Deunazi insa, am hotarat sa urmaresc, pe nepusa masa, un film sud-coreean difuzat de HBO. Prestigiul cinematic al canalului si provenienta „sudica" a peliculei nu mi-au indicat nici o secunda eventualitatea retrairii unor epifanii ale copilariei. Desigur, nu-mi imaginam ca voi urmari o capodopera (desi cotatia criticilor era de trei stele). Baiatul meu vazuse clasificarea horror in prezentarea productiei (cu titlul infricosator Monstrul) si, la insistentele lui, am decis sa ma las, nouazeci de minute, prada emotiilor reptiliene. Nu mica imi fu mirarea sa descopar rapid imaginile (e drept, mai colorate!) ale unei lumi aparent apuse si derularile fantasmagorice ale unui „timp pierdut", vorba lui Proust. Tema (horror) nu iesea dintr-un tipar (american) arhi-cunoscut. Ipochimenul postindustrial – cinic si egoist – polueaza fara menajamente mediul, generand mutatii teratologice ale naturii. O astfel de „mutatie" devine un peste din raul Han, peste transformat intr-o creatura amfibie sinistra, ce se hraneste cu oameni insfacati la intamplare de pe strazile orasului. Tema, ca tema, dar interpretarea? Ei, aici ar fi mai multe de spus.

In primul rand, am sesizat o imensa nevoie de concretete in constructiile asa-zicand „simbolice" ale scenaristilor/ regizorilor/ actorilor sud-coreeni. Aceasta era si o meteahna nord-coreeana, ceea ce scoate, volens-nolens, ideologia comunista din culpa si ne trimite, obligatoriu, la fondul mentalist oriental. Adica – daca intr-un film de pe vremuri (nord-coreean) – un personaj trebuia „ilustrat" ca negativ, nu era de ajuns evidentierea unui/ unei singur(e) gest/ detaliu/ fapte incriminatoriu(i), ci se arunca in lupta o intreaga armata de „vicii" particularizatoare: tipul fuma/ manca/ bea dizgratios, radea zgomotos si imbecil, dovedea impolitete strigatoare la cer, gesticula rudimentar etc., etc. Trecerea de la gandirea concreta la cea abstracta se facea extrem de greu (daca se facea) si te ametea cu „trimiterile" (excesive) ajutatoare. Uimitor, Monstrul sud-coreean (produs in 2006!) nu iese din enigmatica regula de – cum sa spun? – trivializare, torpilare a metaforei. Filmul e o veritabila epopee a concretizarii oricarei abstractiuni, un monument al reiterarilor si explicatiilor redundante. In centrul actiunii se afla o familie exotica, formata din tatal batran, cu trei copii adulti (un vanzator de chiosc, un licentiat somer, plus o campioana nationala la trasul cu arcul), si o nepoata de varsta scolara (fiica vanzatorului). Monstrul o rapeste pe aceasta din urma, care apuca insa sa-si sune tatal pe mobil, informandu-l ca este in viata, intr-un canal obscur al raului Han. Familia porneste in cautarea copilei, in pofida interdictiei vehemente a autoritatilor. Aventurile sunt absurde si complet neverosimile, relatarea lor fiind irelevanta. Destul sa observ ca, pana la urma, cu exceptia vanzatorului de chiosc, toti se prapadesc in chinuri cumplite, inclusiv fetita pierduta in canal. Daca adaug faptul ca, dintre ei, vanzatorul mentionat ramane cel mai inutil din punct de vedere social, fiind oligofren, atunci va dati seama cu usurinta ca filmul nu are sens, cel putin nu un sens pentru lumea in care traim noi. Frapeaza insa, in interiorul acestor aventuri, „explicatiile" greoaie si concrete, de care vorbeam, insistenta activarii lor pe diversele paliere „epice" ale peliculei facandu-ne sa banuim ca ele ar ascunde mesajul moral inalt al „parabolei", dimensiunea sa estetica absoluta.

De exemplu, batranul – intristat de faptul ca doi dintre copiii lui (fiica, sportiva faimoasa, si baiatul cu facultate) isi dispretuiesc fratele retardat – solicita un dialog „explicativ" (pe parcursul acestuia, vanzatorul tembel doarme pe jos – de altfel, somnul e principala lui „activitate", atipirile producandu-se brusc, cumva irepresibil! – si se zvarcoleste cu mana bagata adanc in pantaloni, in dreptul organelor genitale). Le zice celor doi ca fratele lor era extrem de inteligent in copilarie, indrumand mereu calatorii rataciti spre destinatia corecta. El (batranul) a dat totusi dovada de iresponsabilitate, petrecand mult timp la distractii. Ca atare, viitorul vanzator a fost nevoit sa caute de mancare prin vecini. „I-au lipsit proteinele", constata batranul cu tristete si ne lasa sa intelegem ca, in respectiva carenta, s-ar contura si motivul slabirii mintii bietului baiat. „Astazi", adauga el, „de cite ori trage un part, stiu daca este vesel sau trist." Pater familias nu-si mai poate stapani aici emotia si izbucneste intr-un plans convulsiv. Stupoare insa! Cei doi frati nu mai asculta demult lacrimogena poveste, intrucat au adormit ei insisi bustean. Capetele le atarna cazute in piept, iar din gatlejuri le ies sforaituri ingrozitoare. Fiul meu a ras cu lacrimi la acest film de un dramatism sfasietor. Nici Mr. Bean nu ar fi reusit sa-l inveseleasca mai tare. Eu am urmarit pelicula calm si taciturn, lasandu-ma traversat, precum in anii copilariei, de fiorii intensei „experiente culturale". In final, mi-am dat seama (revelatie ratata la timpurile junetii!) ca degeaba stam cu ochii pe cer in asteptarea extraterestrilor. Ei misuna voiosi, de la inceputuri, chiar printre noi.

* Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor si decanul Facultatii de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza" Iasi

Publicitate și alte recomandări video