Institutiile, cheia schimbarii

Doi amici, un pictor si un poet, zimbesc sardonic ori de cite ori le spun ca sansa schimbarii nu e in oameni, fie ei si providentiali, ci in institutii, structuri, grupuri profesionale. Grupuri, hm! Adepti ai individualismului, egolatri, ca toti creatorii, nu au incredere in munca de echipa ori in beneficiile vietii institutionale, prezervind doar productia mintii capabile de efort si creatie singulara. Toate realizarile importante, in societatile moderne, insist, sint opera colectiva. Colectiva, hai? Si iar chicotesc, gindind in sinea lor ca nu se putea sa nu fiu atins de lungul meu contact cu cei dintr-o facultate de filosofie marxista.

Despre puterea institutiei si forta comunitatilor (de productie, creatie, inovatie sociala) se scrie cu insistenta, insa in tratate  publicate in Occidentul cel capitalist si preocupat de eficienta; si altfel decit in manualele in care se facea elogiul moral al colectivului. E  un loc comun ideea ca schimbarea mentalitatilor, obiceiurilor, atitudinilor nu poate avea loc acolo unde nu exista premisele unei schimbari structurale. Ne-o dovedeste lunga noastra experienta cu faimoasa tranzitie, substitut nefericit al schimbarii autentice. De ce a fost preferata oare aceasta strategie? Schimbarea ar fi trebuit sa fie  structurala, masiva, o rupere fara echivoc de un sistem, pe cind tranzitia putea induce ideea de continuitate, de mentinere a unor structuri in noi conditii, de adaptare, inclusiv de reciclare a actorilor sociali. A insemnat nu schimbarea de la economia socialista la cea capitalista, ci o „trecere" planificata, „proiectata constient" pe baza unui „plan strategic", adica controlat de un grup dominant. Cum se stie, tranzitia a fost distorsionata sau chiar blocata de o „criza morala a sistemului politic", dupa cum descrie  fenomenul un sociolog, Catalin Zamfir. Adica polarizari violente si apelul insistent la consens in locul dezbaterii democratice, comportamente politice autoritare si paternalism ideologic, reforme improvizate, criza institutiilor statului. Aceasta ambiguitate, rezultat al refuzului unor schimbari de fond, a permis mimarea unui proces de schimbare si a perpetuat vechi practici  sub  etichete noi. Desi schimbarea de regim din  1989 ar fi putut fi structurala, aceasta nu s-a produs.  Putem afirma fara echivoc : tranzitia a insemnat un proces de schimbare blocat sau frinat. Nu a  afectat comunitati semnificative, nu a fost structurala, n-a insemnat o transformare observabila si nici n-a fost durabila, capatind caracteristicile permanentei. A fost o simpla diversiune, pentru a lungi procesul schimbarii si a oferi ragaz consolidarii pozitiilor si averilor unor reprezentanti ai vechilor structuri. Cum sa reformeze institutiile reprezentantii acestui curent politic? Acum lucrul acesta se vede cu ochiul liber. Semnificativ este ca acest tip de evolutie l-au cunoscut tari ca Romania sau Bulgaria, dar a fost  evitat in altele, ca Cehia, Polonia, Ungaria. Si asta se vede!

O schimbare sociala autentica inseamna o transformare care afecteaza structura organizarii sociale si functionarea vechilor organisme institutionale. Urmeaza apoi schimbarea opiniilor, atitudinilor si in urma cea a comportamentelor, premisa a schimbarii personalitatii de baza,  care afecteaza grupuri si comunitati intinse. La noi s-a crezut ca schimbarea politica va transforma convingerile si practicile sociale. Acum stim ca n-a fost asa. De ce? Pentru ca institutiile au fost de neclintit sau au fost doar cosmetizate, redenumite, dar nu cu adevarat schimbate.

O cunoscuta paradigma a schimbarii, propusa de  un sociolog francez,   Claude Rivière, avanseaza ideea dupa care schimbarea gindirii sociale, a culturii comune, precum si a personalitatii este dependenta de schimbarea structurala a institutiilor. Ceea ce inseamna ca modul de gindire si actiune obisnuit si traditional, impartasit de majoritatea populatiei – indeplinirea sarcinilor profesionale, specializarile si cunostintele, mentalitatile, cutumele si obisnuintele de a interactiona ale indivizilor, valorile atasate diferitelor tipuri de performanta, consultarea democratica a membrilor si circulatia informatiilor, tabuurile si conventiile atitudinale etc., precum si organizarea interioara a atitudinilor si credintelor fiecarui individ, a dorintelor si ambitiilor – nu se poate afirma decit in functie de contextul social, de respectul pentru structurile organizationale. Cultura si personalitatea sint dependente de un cadru institutional favorabil si de increderea indivizilor in eficienta acestuia.  Mai accentuat: actorii si raporturile umane nu se pot schimba decit intr-un context institutional adecvat.

Neincrederea in institutii – iata principala hiba a sistemului nostru inca in tranzitie. Toate sondajele ne informeaza ca romanii nu au incredere in parlament, in institutiile politice, in sistemul judecatoresc, in politie, in scoala, in sistemul sanitar, in mai toate institutiile statului.  Orice decizie institutionala este contestata, sfidata, ignorata, persiflata. Institutiile sint percepute ca mecanisme rigide care  ignora oamenii, actionind ca o forta malefica pentru a-i umili. Fortele  institutionale actioneaza ca o putere care dezumanizeaza, iata imaginea care razbate din diagnozele analistilor politici si din opiniile omului de pe strada. Nici cei din interiorul institutiilor nu cred in structurile pe care le slujesc, nu se identifica cu valorile pe care acestea le propun si fac orice pentru a arunca in derizoriu aceste valori.  Politicienii nu cred in institutia pe care o reprezinta, jurnalistii nu mai cred in forta adevarului  pe care ar trebui sa-l slujeasca (iar unii se vind fara scrupule), politistii nu cred in politie, profesorii -in scoala ti in universitate, doctorii -in spitale. Cei tineri si care pot fug care-incotro de mediul nostru viciat, cei mai virstnici, care au crezut cindva, privesc cu neputinta, specialistii autentici incearca sa se afirme in mediul privat. Iar institutiile incap adesea pe mina unor indivizi care se acomodeaza, carora le prieste mediul acesta neperformant, defectuos si corupt. Si-l perpetueaza. Exceptiile sint rare. Iar daca aceste componente ale realitatii sociale creeaza mediul nostru situational, indivizii nu mai vad iesiri din situatie, percep totul ca o circumstanta fara solutie, ca o forta dispozitionala fara iesire.

Daca acesta e contextul in care se nasc idei, proiecte, ideologii, atitudini, reprezentari sociale, legi, norme, atunci toate aceste productii sint marcate cognitiv de mediul in care au fost create. O institutie in care normele nu mai valoreaza nimic, in care nu se mai poate avea incredere, creeaza un mediu dezumanizant, unde celalalt nu mai  inseamna nimic. Nici o valoare nu-si mai gaseste loc intr-o minte  dezvoltata intr-un mediu viciat, ceilalti devin obiecte care pot fi desfiintate oricind, negarea afecteaza continutul emotional si empatic al indivizilor institutionali. Cind nu exista un mediu de actiune constructiva, cind puterea cooperarii se usuca, umanitatea dispare.

Institutia instituie, regleaza, construieste spatii normative – valori, atitudini publice, reguli si ritualuri. De aici vine forta sa. Ea creeaza  cimpuri sociale  care se conduc dupa canoane profesionale si morale. N-avem institutii, n-avem norme  care sa asigure insusirea si interiorizarea prescriptiilor. Si nici instituanti, oameni care vegheaza la respectarea regulilor. Slabirea institutiilor si normelor grabeste  instalarea anomiei.

Un site al unei publicatii, am uitat care, face sinteza saptaminala a celor mai citite articole. Urmaresc de mult timp fenomenul. Cele mai populare sint cele in care se descriu crime, jafuri, accidente, agresiuni la adresa unor persoane publice… Niciodata nu a patruns in acest top un articol de idei.

Pentru  acei cititori care au ajuns cu lectura pina la sfirsitul acestui text, precizez ca mi-am asumat programatic riscul de a nu scrie despre  ceva care sa trezeasca interesul, dupa formula invocata mai sus. Cred ca avem nevoie de dezbateri, de confruntari de idei, in locul predilectiei pentru catastrofe si atacuri personale.

Publicitate și alte recomandări video