Mai e legitim azi un mit cultural Eminescu?

In mod paradoxal, desi eliberata de constrangerile sau tentatiile spiritului nationalist impus de interesele comunismului din anii ’70-’80, critica literara de dupa 1990 nu a ocolit intotdeauna excesele ideologice care dadeau tonul in discursul oficial ce incercase sa lanseze un pseudo-concept, cel al protocronismului. Cum era firesc, Mihai Eminescu a devenit tinta favorita a unor astfel de deformari. Asa au luat nastere tot felul de teorii conspirationiste, privitoare la complotul iudeo-masono-junimisto-austriac impotriva bietului Eminescu, asa s-a scris despre „moartea antuma" a poetului, care ar fi echivalat cu o lovitura de gratie data neamului romanesc etc. Unii dintre autorii acestor scenarii nu sunt lipsiti, in anumite carti ale lor, de momente de luciditate si poseda, adesea, o informatie acribios adunata, dar tendentios pusa la lucru: N. Georgescu, Theodor Codreanu.

Alaturi de cliseele pe care, de decenii bune, scoala le-a implantat definitiv in memoria culturala a oricarui absolvent (fenomen persistent si astazi), impreuna cu modul festivist, pasunist de comemorare sau de sarbatorire a „poetului national" de doua ori pe an (15 ianuarie si 15 iunie), astfel de atitudini necritice, sufocate de un retorism patriotard de prost gust, au putut crea, la un moment dat, impresia unei saturatii. Nu una de textele lui Eminescu, caci acestea nu sunt cunoscute cum ar trebui (cati cititori, profesionisti sau nu, au parcurs, cu creionul in mana, editia critica, initiata de Perpessicius si continuata de D. Vatamaniuc si Petru Cretia, in toate cele 16 volume ale sale?); ci una fata de acest mod de receptare a unui mit, nu a unei opere care are mijloace proprii de a-si sustine actualitatea estetica si puterea de iradiere.

Ca reactie, a existat si o agresiva campanie de asa-numita „demitizare". Una necesara, profesionista, desi cu urechea ciulita la aplauzele celor din galerie, a facut-o, printre premii, Lucian Boia, care a demontat mecanismele ideologice de „arestare" a unor texte eminesciene de critica partinica a anilor ’50. Alta improvizata, dar cu un impact nemeritat, este cea inceputa in celebrul numar 265/1998 al revistei „Dilema" si continuata periodic o vreme. Asa a luat nastere un asa-zis „caz Eminescu". Parerea mea este ca acestui moment i se acorda, inca, o importanta disproportionata fata de substanta sa reala. Ce greutate are faptul ca pe X poezia lui Eminescu il lasa rece? Sau ca lui Y proza sa nu ii spune nimic? E vorba de niste reactii ale unor publicisti sau scriitori care nu au autoritatea necesara pentru a emite opinii legitime despre opera unui scriitor care a schimbat fata literaturii romane. Altfel spus, discutam despre o contestare necritica, despre o fronda ieftina, improvizata, care nu poate ascunde intotdeauna calculul unor autori de a se lansa legandu-si numele de un mic scandal care lezeaza sensibilitatea nationala. Din pacate, celebritatea unor astfel de texte este mai mare decat cea a unor contributii excelente aparute intre timp, semnate de George Gana, Petru Cretia, Caius Dobrescu, Monica Spiridon, Alexandru Dobrescu, Lucia Cifor, Iulian Costache, Ilina Gregori, Ioana Bot.

Tot de „istoria si anatomia" mitului Eminescu, ca poet national, se ocupa, cu alte instrumente si cu o atitudine echilibrata, Ioana Bot. Eminescu – brand national – iata o idee care ii pare absurda. Sigur, excesele sunt inevitabile si, slava Domnului, se mai iveste cate o voce lucida care sa le sanctioneze. Astfel de demersuri sunt oricand binevente, ele au darul de a apara opera eminesciana de anumite reactii parazitare mai sus descrise. Dar intrebarea mea este si ea fireasca: oare e chiar atat de grav, de deplorabil, de rusinos ca, la nivelul mentalitatii colective, al imaginarului colectiv sa se contureze astfel de mituri culturale? Oare identitatea, reperele, valorile unui popor nu se definesc si prin astfel de constructe culturale? (Par desuete notiunile pe care le vantur in aceste randuri? Va trebui sa invatam sa le resemantizam…) Poate functiona o societate fara mituri? Unii autori, precum Mircea Eliade ori Roland Barthes, ne spun ca nu. In plus, in zona frecventabila a criticii literare, a studiilor culturale, a cercetarilor academice riguroase, nu retorismul patetic, discursurile gaunoase si insiropate, de inima albastra au dat tonul. Nici pe acestea nu le putem interzice; le putem, in schimb, discredita cu tact.

Dar exista si un interval legitim in care mitul cultural Eminescu trebuie sa functioneze. Se uita ca mituri similare au luat nastere in secolul al XIX-lea si la inceputul secolul al XX-lea si ca atunci ele nu au aparut dintr-o excrescenta demagogica, din patriotism retoric ori dintr-o carenta a spiritului critic; aceste mituri au coagulat ceea ce se poate numi o constiinta nationala, concept care, dati-mi voie sa amintesc, nu era, cu un veac in urma, un cliseu, cum poate fi socotit astazi, cand ne grabim sa ne „globalizam". Pe atunci, literatura avea misiunea si posibilitatea de a construi natiuni hranindu-le cu mituri ale propriilor identitati. Astazi ea este mult mai putin: un discurs marginal, de duminica, rupt de marile tensiuni politice, sociale, ideologice, retras in turnul de fildes si facand caz de „arta pentru arta" ori de „gratuitatea actului artistic". Or, Eminescu reprezinta cel mai puternic mit cultural care s-a ivit intr-o perioada de maxima tensiune nationala. Ca astazi el functioneaza cumva decorativ – este o alta problema.

Si totusi, cu toata patina sa datata, vetusta, in provinciile romanesti rupte de tara mitul Eminescu inca isi face treaba. Nu la nivel academic, ci la nivelul conservarii profilului national, specific (posibil in primul rand prin parghii culturale). „Poetul national" este principalul simbol prin care romanii din afara Romaniei isi definesc identitatea. Daca in tara totul poate suna a discurs sentimental, dincolo lucrurile stau altfel. Semn ca nu trebuie sa ignoram contextul si cauzalitatile care determina nasterea unui mit cultural si identitar.