Mic jurnal german (I): Naumburg, Weimar

Intr-o stralucitoare dimineata de august am plecat din saxonul Leipzig spre Weimar, impreuna cu Marga, cu sotul ei, traducatorul Roland Erb, si cu Julia pe post de sofer. La propunerea lui Roland, ne-am oprit si la Naumburg  (oras din Sachsen-Anhalt, landuri in care mai fusesem in 1998, cind am avut o lectura din primul meu roman la Magdeburg); la Naumburg urma sa vedem stravechea si celebra catedrala Sfintul Petru si Pavel, fondata in sec. al XIII-lea si inclusa acum in al treilea program de restaurare. Am stat mult acolo, uitindu-ne la murii innegriti (catedrala a ars in sec. al XVI-lea), la vitraliile minunate – dintre care trei erau originale, rezistind vicisitudinilor a sapte secole! – , la sculpturile de o incredibila expresivitate infatisindu-i pe Iisus, pe Fecioara Maria si pe multi sfinti si donatori. (Printre donatori se numara si Uta, sotia margrafului Ekkehard II, care a fost luata de catre nazisti, saraca, drept model al frumusetii feminine germane. Anecdotica germana: poate pentru a o apara de asa nemeritata „onoare", la catedrala se intilnesc in martie, in fiecare an, femei purtind numele de Uta, ca s-o sarbatoreasca impreuna pe patroana lor. Anecdotica autohtona: Roland mi-a povestit ca acum citiva ani, cind a fost vizitat de poeta Marta Petreu impreuna cu criticul Ion Vartic, i-a insotit si pe ei la aceasta catedrala: Marta tinea s-o vada neaparat pe Uta, fiindca sotul ei ii spusese ca seamana cu marea donatoare de la Naumburg. Nu stiu care a fost concluzia ei. Iar eu, cum am vazut-o de prea putine ori pe colega mea si la intervale foarte mari, nu pot spune cu mina pe inima nici ca seamana, nici ca nu seamana). La final, nu am ratat, cum va spuneam intr-un alt articol, sa vedem si vitraliile semnate de un notoriu pictor contemporan, Neo Rauch, din capela Elisabethei (fosta contesa de Turingia, sanctificata in secolul al XII-lea)…

Pe la prinz – cam infometati, desi am mincat cite un sandwich in parcare – , traversind inverzita vale turingiana presarata cu uriase mori de vint (ma rog, centrale eoliene), am luat-o spre Weimar, loc mitic pentru mine. In oras erau insa prea multe lucruri extrem de atractive, iar noi aveam prea putin timp la dispozitie si – cel putin eu – nu destul suflu ca sa le vizitam pe toate in aceeasi zi: Muzeul National si casa lui Goethe, Muzeul Bauhaus, Muzeul si casa lui Schiller, Muzeul Liszt, Arhivele Goethe-Schiller, Biblioteca ducesei Anne-Amalia (mama printului Karl August, al carui ministru si prieten a fost Goethe), Arhivele Nietzsche, Biserica lui Herder s.a. Ca sa ne tragem sufletul si ca sa ne hotarim ce vrem sa vedem, am decis ca ar fi bine si omeneste sa facem un scurt popas: asa ca ne-am asezat la o masa intr-o piata, celebra prin faptul ca in ea se tine anual Festivalul… Cepei, si am mincat cite un gustos wurst fierbinte cu mustar, asezonat cu o bere rece. Era o zi minunata, piata misuna de lume, o placere sa stai si s-o privesti lenes, cu o bere in fata!

Nu ne-am ingaduit insa o pauza prea lunga. Am inceput cu casa in care Goethe si-a trait cam ultimii cincizeci de ani de viata, intrata in patrimoniul public abia la cam tot atitia ani dupa moartea sa (1832): multe si vaste sali in cele doua apartamente, al lui si al sotiei, Christiane (Sala Galbena, cu un SALVE! mare sculptat in lemn la intrare, Sala Junonei, Sala cu majolica etc.), zeci de picturi si sculpturi (destule infatisindu-l chiar pe autorul lui Faust) ramase dintr-o colectie de aproape 27.000 de obiecte de arta, bucataria, grajdul cu caleasca pentru drumuri scurte etc.; nu erau accesibile, decit pentru privit prin gratiile unui grilaj, nici biblioteca, de vreo 6000 de volume, nici biroul marelui clasic german. Si nici incaperea de mici dimensiuni, dar impresionanta prin simplitatea ei, in care a murit: un pat ingust acoperit cu o plapuma rosie, o scoarta tesuta pe jos, alta pe pereti, un fotoliu, o noptiera. Vazind fereastra destul de mica si tinind cont ca Germania e ploioasa iar in martie, cind a murit Goethe, zilele sint, inca, destul de scurte si neclare, m-am gindit la o explicatie mult mai putin… metafizica a ultimelor lui cuvinte: "Mehr licht!" – in camera era prea intuneric, muribundul voia sa fie "mai multa lumina"!

In centrul muzeal de alaturi, am trecut, nu foarte rapid, in revista colectiile de minerale si pasari si tot felul de instrumente cu care poetul facea experimente pentru studiul luminii si al culorii. Ne-a placut sa ne uitam si noi prin fel de fel de prisme sau instalatii puse, spre incintarea noastra, la dispozitia vizitatorilor. Un singur lucru ne-a nemultumit pe toti, deci inclusiv pe prietenii nemti: in casa si muzeul Goethe  – cum nici in casa si muzeul Schiller, vizitate ulterior – nu gaseai nicaieri nici o explicatie a lucrurilor expuse: ca sa stii ce vezi trebuia sa iei casti sau sa te informezi dinainte din pliante. Ciudata politica culturala…

La final, ne-am plimbat prin curtea cu alei si flori din spatele casei lungi si galbene, regretind ca timpul nu ne ingaduia sa mergem sa vedem, la 3 km distanta, si Gartenhaus – gradina cu pavilion daruita lui Goethe de printul Weimar-ului, Karl-August, in care scriitorul a locuit pina a se muta in casa din piata Frauenplan si unde se retragea adesea si dupa mutare.

Publicitate și alte recomandări video