Negru pe negru

Aurel Pantea face parte din acea familie rara a poetilor vizionari, de esenta expresionista, pentru care cuvantul e la fel de important ca si tacerea depozitata in interiorul sau. Negru pe negru semnifica infinitul, caderea dintr-o stare intunecata intr-o alta stare, incorporata inlauntrul ei, si mai intunecata. Avem, astfel, de-a face cu un lant nesfarsit de caderi dintr-un plan in alt plan secund, din nimicul mai mic in nimicul mai mare sau poate invers. Noutatea conceptiei lirice a lui Aurel Pantea e aceea ca el defineste, apeland la imagini si metafore de o sobrietate clasica, un univers modern sau postmodern avand o singura dimensiune, cea interioara. In Negru pe negru nu exista nici timp, nici spatiu, ci doar linii si puncte, ce se intretaie intre ele, creand iluzia spatialitatii. Abundenta de negru are menirea sa induca privitorul in eroare. In fond, cum poti percepe universul ca intreg vietuind ca parte infima in interiorul lui? Dar oare intregul poate percepe sau, mai bine zis, poate empatiza cu partile care-l definesc? Vietuim, de fapt, intr-o dubla eroare, de forma si de fond, prezenta si absenta fiind doua fete ale aceleiasi medalii. Rotatia de umbre si suprapunerile de planuri au menirea de-a induce cititorului o stare de halucinatie perpetua.

Pentru Aurel Pantea, scrisul reprezinta, dupa cum afirma insusi poetul intr-un interviu, un "act de expiere, dar si un act de exorcizare". Si tot el adauga: "Naturile conflictuale, cum sunt eu, isi gasesc mantuirea in fiecare poem. Am mai spus asta si acum 15 ani, dar inca nu m-am tinut de cuvant: as vrea ca poezia sa atinga sensul rugaciunii. Ceea ce am trait eu in ultimele doua, trei carti este o experienta a traversarii infernului, o expresie a raului la capatul cauia nu-mi ramane decat sa ma rog. As vrea ca ultimele carti pe care le scriu sa fie carti de rugaciune." In acelasi interviu, poetul se defineste a fi un "melancolic", bantuit insa de o melancolie "plina de umor", izvorata din propriile-i umori", ce "paraziteaza toata viziunea senina asupra existentei."

Din aceasta juxtapunere de planuri iau nastere conflictele de care vorbea ceva mai sus autorul Negrului pe negru. "Natura mea, mai spune el, este extrem de inclinata spre voluptate, spre placerile intense, mari, pana la dezastru…" Prin urmare, traversarea infernului, asumarea raului sunt pentru el cele doua cai care duc spre cunoasterea de sine si spre mantuire. Poemul nu poate deveni rugaciune decat dupa ce autorul lui a cunoscut exacerbarea simturilor, traind intr-o realitate inselatoare de umbre si lumini. "Cine traieste acum seamana cu uriasa mea lehamite/ contemplativii plecand/ au ramas sa ne priveasca gropile/ dragostea murind/ face azi ultima marturisire/ ca nu ea, ca nu ea…". Poetul nu-si duce ideea pana la capat, lasand cititorului sa completeze fraza lasata in suspensie. Prima propozitie care-ti vine in minte e: "ca nu ea e de vina…" Daca nu ea, atunci cine? Gropile care ne privesc din asfalt? Despre ce fel de gropi e vorba? Despre gropile din constiinta: ele sadesc in suflet „lehamitea de-a fi", in timp ce "la o terasa, in plina amiaza, lumina taie gatul/  domnisoarei de-alaturi, domnul de la masa vecina e foarte preocupat sa-si deschida venele…". Probabil ca domnul de-alaturi e chiar poetul, care a trait, prin intermediul privirii, o voluptate vecina cu moartea. Nu e de mirare, deci, ca, in inchipuirea lui, lumina se transforma intr-o ghilotina, aneantizand obiectul adoratiei. E vorba aici, desigur, de o lumina neagra, luciferica, izvorata din dorinta posesiunii. In aceasta lumina formele se metamorfozeaza, trecand din planul existentei in cel al nonexistentei. Din negrul viu spre negrul mort, stapanit de bezna pura, plin de forme fara contur aflate intr-o perpetua miscare. Pentru a putea deslusi lumina in bezna, e nevoie de un ochi asemanator gropilor ce se casca-n constiinta muritorilor, din care se ridica "un suflu rece", semn ca "oaspetele mult asteptat", menit sa absolve lumea de pacate, "e pe aproape." El e Nimicitorul ce-si are "radacinile" infipte adanc "in vietile ce nu se intorc". Sosirea lui anihileaza patimile, starnind un vartej nostalgic de aduceri aminte in sufletele celor sortiti pieirii. "Acum, dintr-o data, ma cuprinde entuziasmul/ atroce plimbari pe sub uriase oftaturi/ tu ai gura inchisa", pecetluita de "asfintitul dragostei ce fabrica oxizi…"

In acest din urma vers, cuvantul "oxizi" pare un briaj. El e folosit insa de poet intr-un dublu scop: unu – de-a trezi lectorul din letargie; doi – de-a accentua extinctia indusa de Nimicitor printr-un oximoron de natura tehnica. Urmeaza insa si revelatia: "Mai jos nu cobor (…)/ acolo amintirile sunt atat de batrane, ca atarna/ in capetele plecate/ te vad umbland prin camera/ fasia de lumina care te urmeaza/ e a altui timp, ce face eforturi sa mai priveasca/ inainte de a se instaura subteranele…" Inauntrul lor isi va face salas "un om batran", ocupand treptat "toate cotloanele trupului". Pe masura ce batranul creste inlauntrul poetului, in acel negru pe negru, tot universul imbatraneste. Imbatranesc orele, secundele, veacurile. imbatranesc timpul si spatiul, si cuvintele care le definesc pe amandoua: "se instaleaza in mine un om batran/…/ el creste din lucrurile la care renunt, in anumite momente,/ cand limbajul insusi are umbra, aud rasuflari obosite/ si atunci spun: Dumnezeul meu ma digera/ Dumnezeului meu ii e foame/…/ Dumnezeul meu face zi de zi exercitii de inviere si moarte pe pielea mea /…/ El se naste din slabiciunile mele, in ele locuieste nimicul/ sau ceva atat de dezinteresat de semnificatie/ incat seamana cu nimicul, dar el imi iubeste/ nimicul…" Si sentinta finala: "el stie ca nimicul meu e samanta nimicitorului care vrea sa ma stie mut", locuind o patrie necuvantatoare.

Negru pe negru si Nimicitorul aduc sau, mai bine zis, accentueaza in literatura romana contemporana o alta tendinta poetica decat cea ludica, practicata de o parte dintre poetii optzecisti. Vizionarismul lui Aurel Pantea isi trage seva din scrierile sacre, dar si din poeti de talia lui William Blake, Poe sau T.S Eliot. Iar daca ar fi sa facem referiri la lirica noastra, atunci l-am vedea apropiat de Nebanuitele trepte ale lui Blaga, de Cubul Negru al lui Bacovia sau de primele poeme ale lui Ion Barbu…

Crezul sau artistic e condenstat intr-o superba parabola, pe care o rezum in cateva cuvinte:

Candva, la curtea unui rege asiatic, si-a gasit adapost un poet ce avea harul profetiei. La un moment dat, harul l-a parasit si tot ce spunea petul nu se indeplinea. Crezand ca are de-a face cu un sarlatan, regele l-a condamnat la moarte. Stand un timp in inchisoare, poetul a vazut fata unui copil oprindu-se in dreptul gratiilor celulei sale si l-a rugat sa-l salveze de la moarte. "Cum as putea face asta?", l-a intrebat copilul. "Uite, nu departe de aici, langa havuz, se afla o sfera. Te-as ruga ca maine dimineata, inainte de executie, sa patrunzi inlauntrul ei si cand ma vei auzi vorbind sa incepi s-o misti…" "Asa voi face",  zise copilul.

Si iata ca veni si momentul executiei. Falsul profet fu scos din cusca si urcat pe esafod. Inainte de a fi decapitat, poetul ii vorbi astfel regelui: "Ai crezut, Atotputernice, ca cuvintele mele sunt neputincioase si ca ele nu releva viitorul. Iti cer o favoare. Am sa-i spun acestei sfere sa se miste din loc si ea se va misca. Cuvantul meu a inca puternic." Regele ii acorda aceasta sansa, iar poetul porunci sferei sa se miste din loc si ea incepu sa se roteasca… Impresionat, regele il gratie.

A doau zi, umbland prin cetate, poetul vazu aparand in fata lui copilul. "Iti multumesc pentru ca m-ai salvat", ii spuse el. "Dar n-am facut nimic", raspunse acesta. "N-ai coborat in interiorul sferei?" "Nu", ii raspunse copilul. "Si atunci aceasta cum de s-a miscat la porunca mea?" "Nu stiu", veni raspunsul.

Aplicat la arta poetica a lui Aurel Pantea, putem spune urmatoarele: poezia e o profetie, dar nu pentru lumea de aici, ci pentru cea de dincolo, unde domneste Nimicitorul.

Publicitate și alte recomandări video