Satul meu, primarul si Kusturica…

De cite ori ma duc in satul meu (recunosc, nu foarte des), nu pot scapa de confruntarea cu mine insami. Nu e nici un gram de narcisism aici, va asigur: mai intii fiindca sint convinsa ca la fel patesc toti cei care isi revad la intervale mari locurile natale, in al doilea rind, fiindca nu intotdeauna imaginea de om matur iese invingatoare in fata celui care ai fost cindva…

Duminica, de Sfintii Mihail si Gavril, a fost hramul bisericii din Prisacani si a doua editie a zilei satului, la care am fost si eu invitata de primar, inginerul Constantin Chirila, cu care am copilarit. I-am raspuns prompt la invitatie – nu am plecat urechea la prostiile rautacioase pe care le-au scris la adresa lui pe ici-pe colo tot felul de "ziaristi" care-si fac materialele oriunde, numai la fata locului nu. N-am dat ascultare nici macar lucrurilor bune pe care le-am auzit de la rudele mele si de la consateni despre Constantin si faptele lui  – mi-a fost destul ce am vazut cu ochii proprii.

Desi situat doar la o aruncatura de bat de un mare oras ca Iasul, satul meu, despre care am scris de mai multe ori aici, cu tristete si revolta impotriva iresponsabilitatii fostilor primari, a decazut de-a lungul timpului din ce in ce mai tare: soseaua, asfaltata cindva, a ajuns numai gropi in urma lucrarilor de indiguire a Prutului si asa a incremenit pentru decenii; scolile din satele comunei, in care nu s-a investit serios in ultimii ani, au obosit, unele de moarte; cladirea Caminului cultural de la centru, plina de viata pe vremuri, a fost pina de curind nu stiu ce fel de depozit cu scinduri batute in geamuri, ca la neoameni; santurile s-au umplut de iarba, ulitele mustesc de noroi, gardurile batrine stau intr-un picior – peste tot parea sa se fi instapinit un aer de batrinete, de saracie si de singuratate care ma deprima. Pina si tabla indicatoare care anunta ca intri in localitate se aplecase, jalnica, intr-o rina! Si vorbesc, repet, despre o comuna mare, situata la nici 30 de km de Iasi!

Nu o sa trec acum la zugravirea unui tablou in roz al Prisacaniului de azi, fiindca lucrurile nu se pot schimba fundamental peste noapte; dar semnele schimbarii, datorate eforturilor facute de primarul Constantin Chirila si de cei care ii sint alaturi, se vad deja. In mai putin de doi ani de mandat, o buna parte din sosea a fost asfaltata; scoala de la centru a fost prinsa intr-un proiect cu Banca Mondiala si va fi reconstruita; tot aici, se va construi o baza sportiva; se afla in curs de realizare un proiect pentru canalizarea satului… Ce mai, sint sigura ca fostul meu coleg e unul din acei oameni care sfintesc locul si ca nu va dezamagi, cum au facut si fac atitia administratori si politicieni.

Sa nu va asteptati insa sa stiu si sa va spun toate realizarile si proiectele pe care si le-a trecut el in agenda, eu nu sint reporter. Eu o sa va vorbesc despre un lucru pe care l-am observat nu doar duminica trecuta si care m-a impresionat, fiindca pentru mine e la fel de important ca, sa zicem, citi bani a adus Constantin in comuna. Si anume, e vorba despre faptul ca el si-a propus – si macar putin imi pare ca a reusit – sa  inchege in sat o comunitate, in sensul real al cuvintului. Nu a fost usor: "Veneau beti si pisati la Primarie; ii trimiteam la spital sa scape de betie sau in Prut, sa se spele; nu ma salutau, iar copiii pareau salbaticiti. Am inceput eu sa-i salut pe toti!… In Primarie nu aveam nici macar scaune, iar in ce priveste WC-urile – era mai indicat sa te duci in tufis, decit in cele existente!", mi-a spus cu amaraciune C. Chirila. Intelegeti, deci, cit de greu i-a fost sa-i urneasca pe sateni spre alte idei, sa-i adune la un loc, sa le structureze viata cumva, sa le recladeasca putin increderea in ei si respectul de sine, tragindu-i incet-incet spre conditia de cetateni constienti. Fiindca nimic nu poti cladi cu unii care tremura in vintul istoriei precum frunza frasinelului!

Pentru un asemenea scop, Constantin si echipa lui (din pacate, din echipa nu i-am mai recunoscut decit pe dna profesoara de franceza Georgeta Paraschiv si pe vecinii Emil Gafita si Constantin Stanciu) au avut mai multe initiative: ca sa afle oamenii noutatile din sat si hotaririle Consiliului, au facut o gazeta – dupa cite stiu, prima din istoria contemporana mie a comunei!; au stabilit o zi a satului; au dat nume ulitelor, probabil si in speranta ca asta ii va obliga pe sateni sa fie mai atenti la felul cum arata propriul loc de trai; au hotarit sa-i bage in seama pe cei care s-au remarcat prin munca lor. Si pentru ca nu exista inca un camin cultural, au transformat Biserica intr-o casa a comunitatii: in duminica de Sfintii Mihail si Gavril, biserica noua, plina pina la refuz de oameni, bunataturi aduse de femei si flori, a fost spatiul in care, dupa slujba tinuta de parintele Iulian cu inca trei preoti, primarul i-a felicitat pe sotii ajunsi la nunta de aur si a conferit titlul de "cetateni de onoare" unor localnici, impartindu-le tuturor vorbe bune, diplome si flori…

Ziua de duminica, neasteptat de frumoasa si senina pentru vremea rece din urma, mi-a parut reusita. Am regretat numai ca nu mai vedeam totul prin ochii emotionati si candizi ai copilului care am fost si care ar fi gustat altfel muzica plina si rasunatoare a lautarilor de la Valea Mare (prietena mea nemtoaica a vazut pe viu ce inseamna lautari), zarva de pe terenul de sport unde s-au jucat meciuri de fotbal si de rugby (primarul a jucat rugby in studentie), aerul de sarbatoare… Vedeam totul prin ochii unui matur cam nesuferit care, mergind spre biserica undeva in spatele primarului si al consilierilor sai urmati de lautari, se gindea ca e poate intr-un film de Emir Kusturica, film cu fondul sonor asigurat de Goran Bregovici si de taraful lui si cu multi actori si figuranti ale caror chipuri nu le mai recunoaste! Si acest matur cam nesuferit a zimbit, usor amuzat si trist in acelasi timp.

Publicitate și alte recomandări video