Caută 
6 MIN
Scriind despre pictorii ce-si duc veacul in ciudatul imobil situat pe Armeana sau despre cei "incarcerati" chiar in buricul tirgului, in bastionul de pe strada Lausneanu, am asemanat atelierele lor cu chiliile unor calugari naraviti in singuratate, care adesea comunica intre ei prin intermediul alfabetului Morse, bitind cu cutitele murdare de vopsele in caloriferele ruginite, pentru a-si serba deopotriva succesul, dar si disperarea de cauza provocata de tot felul de nelinisti ce tin intrinsec de actul creatiei, cit si de modul profund de traire a existentei, prin metoda exacerbarii eului profund si cautarea substantei inefabile din care a fost plamadit sufletului omului de catre bunul Creator…. Imobilul de pe Armeana l-am comparat cu Turnul Babel pictat cindva de Pieter Bruegel cel Batrin, care apare azi pe emblema steagului Uniunii Europene, turn strabatut de un labirint de galerii, unele intunecate, altele luminate de undeva de jos sau de sus de flacarile unui paradis sau ale unui infern, mai mult sau mai putin perceptibile simturilor obisnuite, pe cind pe cel de pe strada Lapusneanu, nu stiu de ce, am fost tentat sa-l compar mereu cu un templu populat de pelerini aflati in drum spre un iluzoriu Ierusalim, ce ni se va arata cindva in ceruri…
Fiecare "chilie" isi are personalitatea sa distincta, o anume atmosfera, un anume chip. Intr-un fel, atelierul poate fi perceput ca un autoportret al artistului la (perpetua) tinerete a puritatii si impuritatii sale artistice… Inauntrul sau, ca Mocanorfozele lui Traian Mocanu, poti descoperi orice: "o umbra care se intinde la infinit, harbuji, struguri, si foarte mult hazard", hazard a carui menire e sa transforme realitatea in vis si visul in realitate etc., etc….
Atelierele pictorilor cunosc pe parcursul zilei citeva metamorfoze. Daca dimineata seamana, intr-adevar, cu niste chilii, la orele prinzului ele se transforma in niste anticamere sau chiar saloane de primire. Pictorul se comporta ca un calugar atita timp cit are sevaletul in fata. Dupa ce il abandoneaza, sufletul ii da ghes sa-si propovaduiasca religia in lume… Am trecut de multe ori pragul diverselor ateliere si am plecat de acolo, de fiecare data, potopit de simtaminte si imagini noi, greu de pervertit pe coala de hirtie.
Recent, la inceputul acestui martie iernatic, pasii m-au indemnat sa urc scara imobilului de pe strada Lapusneanu si sa poposesc, vreme de un ceas, in atelierul larg deschis al lui Constantin Tofan. Am ciocanit de trei ori, cu sfiala, in usa si imediat am auzit un glas metalic ce rezona placut in ferestre: "Da, intra, te astept de mult!".
Am intrat. Dincolo de prag ma intimpina un barbat inalt, construit dintr-o croiala atletica, deschizindu-si bratele vinjoase, pentru a-mi ura un bun venit articulat din toata inima. Ne-am imbratisat frateste, batindu-ne prietenos pe spate, apoi ne-am asezat pe lavita la un scurt taifas. L-am intrebat ce face si cum ii merg treburile. "Dupa cum vezi, mi-a spus, aratindu-mi tablourile puse ca niste carti pe verticala, direct pe dusumea, pictez. Sau, mai bine zis, am pictat pina acum. Iar acum ma asteapta treburile obstii…". "Ma mir, am spus, ca obstea nu-i la tine… De obicei, atunci cind trec pe aici, artistii vin la tine ca la un staroste sau ca la vladica…". Am folosit dinadins termenul de "vladica" nu numai pentru sonoritatea lui aparte, ci si pentru semnificatiile sale de subsol. Unele dintre ele i se potriveau pictorului ca o manusa. Caci, intr-adevar, il vizitasem intr-o iarna, inainte de Craciun, atelierul lui era neincapator; colegii sai de breasla, dar si lume obisnuita, treceau pe la "domnia sa" sa-i ceara un sfat, o vorba buna sau o binecuvintare… Era un du-te-vino neintrerupt. Pictorul era atent cu fiecare, unuia ii spunea o vorba sugubeata, pe altul il batea pe umar, iar altuia ii dadea un mic dar. Gesturile si vorbele ii erau domoale, linistite. Te simteai, intr-adevar, ca in preajma unui staroste sau domnitor… Eu insa nu intimplator il asemanam, in mintea mea, cu un vladica sau cu un mitropolit… Ma urmarea de multa vreme imaginea unui chip care imi rasarea in inchipuire de fiecare data cind pasii mei se intersectau cu cei ai pictorului Constantin Tofan, starostele breslei artistilor ieseni…
Vreme de trei ani de zile, cit a durat "exilul" meu la Chisinau, am avut ocazia sa ma intilnesc adesea, pe la diverse sindrofii, cu IPS Vladimir, mitropolit al Chisinaului si al intregii Moldove. IPS Vladimir nu era prea bine vazut de catre ofilialii de la Bucuresti, nici de catre consilierii ambasadei, si asta dintr-un motiv lesne de inteles. Mitropolia Moldovei se afla sub jurisdictia Moscovei, iar cea a Basarabiei, in frunte cu IPS mitropolitul Petru, tinea de Bucuresti… De fiecare data cind se intimpla sa ne intersectam cu IPS Vladimir abordam o mina sobra, dar mitropolitul avea har, astfel ca dialogul, in ciuda rezervei mele afisate, se lega parca de la sine. Dincolo de atitudinea oficiala, trebuie sa marturisesc ca in preajma lui ma simteam in largul meu. Mitropolitul Vladimir imi era simpatic si nu stiam de ce. Barba sa roscata, zimbetul sagalnic, ochii albastri, usor mijiti, imi pareau a fi familiari… Prima data cind l-am intilnit, aveam impresia ca ne cunoastem de mult timp… Ceva mai tirziu, abia cind m-am intors in Iasi, am realizat ca simpatia mea fata de inaltul prelat nu era intimplatoare. Fiind invitat intr-o zi la un vernisaj pe Lapusneanu, m-am intilnit cu prietenul meu Costica Tofan, pe care nu-l vazusem de un car de vreme. Am dat sa-l imbratisez, dar am tresarit, pierzindu-ma cu firea. Aveam impresia ca in fata mea se afla nu pictorul Tofan, ci mitropolitul Vladimir, imbracat in haine mirene. Barba, parul, ochii, ca si statura impunatoare semanau izbitor cu cele ale IPS Vladimir. La fel si vocea, usor metalizata, ce te lua asa, sagalnic, usor peste picior. Nu m-am putut abtine sa nu-i marturisesc revelatia pe care o traiam. "Draga frate Constantin, i-am zis, oare iti dai seama cu cine era sa te confund?". "Pai daca ai sa-mi spui, sa stii ca aflu chiar acum!", mi-a spus, privindu-ma de sus, cu aceeasi voce metalizata, strabatuta pe dinauntru de luciri surizatoare. "Ghici?". "Sa lasam ghicitul pe alta data, acum, daca tot ne-am intilnit, ce-ar fi sa-mi vezi peisajele…". "Semeni cu un mitropolit…". "Nu, zau asa", facu Tofan. "Cu care?". "Cu mitropolitul de dincolo de Prut". Costica Tofan ma privi cu oarescare uimire. "Aduci ca doua picaturi de apa cu IPS Vladimir, mitroloplitul Chisinaului si al intregii Moldove…". "Asa sa fie", facu pictorul, mingiindu-si barba roscata. "Deci seman cu mitropolitul?!". "Semeni", am zis. "De dincolo de Prut?", murmura el ginditor. Si, dupa o clipa de gindire, adauga: "Mai bine semanam cu un peisaj…". "Semeni si cu un peisaj", am adaugat. "Ce fel de peisaj, de toamna sau de iarna?", ma chestiona el. Si apoi, fara sa mai astepte raspunsul meu, imi puse o alta intrebare: "Dar, apropo de asta, draga Nichita, ce crezi tu despre peisajele pe care le pictez?". "Esti un rapsod al culorii", am zis. "Un Paganini al apusurilor de soare. Tu nu pictezi, ci cinti la o vioara in mijlocul naturii, potopit din crestet pina-n talpi de pasari, de flori si frunze care cad…" "De, zise el, si mitropolit, si Paganini, nu e rau…".
Publicitate și alte recomandări video
