Caută 
4 MIN
Un Consiliu European de care, poate, ne vom aminti incheie un an pe care am dori mai degraba sa-l uitam. Compromisul realizat joi si vineri la Bruxelles salveaza, din multe puncte de vedere, onoarea Uniunii, insa problemele actuale si viitoare sint multe si mari.
Chiar si in tarile nu foarte post-materialiste din Est, acordul cu privire la combaterea incalzirii globale merita salutat, mai ales ca noilor membri li s-au facut citeva concesii, gratie incapatinarii poloneze si maghiare. "Triplul 20%" (reducerea cu o cincime a emisiilor de gaze cu efect de sera, atingerea pragului de 20% din consum de catre sursele de energie regenerabile, respectiv 20% economie de energie) este un obiectiv ambitios si legitim, chiar daca acum altele sint marile preocupari ale cetatenilor Uniunii. Berlusconi a exagerat atunci cind a facut acea gluma despre mersul la frizer atunci cind suferi de pneumonie – si a fost aspru sanctionat de ecologisti -, insa nu prin astfel de masuri se cistiga sau se consolideaza increderea in perioade de criza. Consensul a fost dificil si periclitat pina in ultimul moment, insa e bine ca s-au recunoscut contributiile trecute ale tarilor Europei de Est pe parcursul proceselor de aderare, precum si dificultatile lor de adaptare la noile exigente de mediu, in aceasta perioada de criza. De altfel, nu sint singurele tari sceptice fata de obiectivele ambitioase ale Comisiei: insasi puternica Germanie (tara aflata in prag de alegeri) a avut destule obiectii fata de strategiile de implementare. Insa aici vorbim si de un scop politic: combaterea incalzirii globale este unul dintre putinele domenii in care Europa este lider mondial, iar pentru asta merita sa platim. Vom vedea daca nu cumva provocarile recesiunii de la anul nu vor duce la presiuni sporite din partea mediului de afaceri si a unora dintre guverne, pentru indulcirea pilulei ecologice.
Uniunea a hotarit sa aloce un total de circa 200 de miliarde de euro pentru revitalizarea economiei europene. Este vorba, evident, de bani proveniti de la contribuabilul comunitar, asa ca este cert ca toata lumea va fi atenta cum se cheltuiesc si care vor fi rezultatele. Dincolo de aceasta masura, care inlatura pericolul ca Uniunea sa fie acuzata de pasivitate, ramin pregnante diferentele si chiar tensiunile dintre marii jucatori comunitari. Convorbirile anterioare franco-britanice la nivel de finantisti au trezit invidia germana, iar replica si contrareplica nu au intirziat pe relatia Berlin-Londra (si in aceasta din urma capitala bate tot mai serios un vint electoral). Cit priveste reticenta germana fata de pachetul de stimulare a economiei comunitare, este sugestiva reactia lui Barroso: presedintele Comisiei nu poate reprosa nimic statului care este, totusi, cel mai mare contributor la bugetul UE. In orice caz, faptul ca Berlinul nu se manifesta deloc entuziast fata de avalansa cheltuielilor trebuie pus in legatura si cu pericolul ca asa-numitele criterii de convergenta de la Maastricht sa fie puse intre paranteze in aceste momente de maxima turbulenta. Economistii vor sti, cu siguranta, mult mai bine daca o conformare rigida ar fi astazi mai buna decit flexibilitatea; insa, politic vorbind, daca si barierele impuse cu atitea sacrificii politice se prabusesc atit de usor, inseamna ca marele invingator, prin K.O., este insasi criza.
Era absoluta nevoie ca summitul de iarna sa deblocheze procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona, printr-un angajament irlandez de a convoca un nou referendum. Asadar, in toamna viitoare guvernul lui Brian Cowen se va confrunta cu un nou vot, pe care are toate (ne)sansele sa-l piarda din nou, daca situatia economica va fi mai dificila decit se poate anticipa astazi. Desigur, premierul conteaza pe garantiile suplimentare care vor fi oferite Irlandei in ceea ce priveste neutralitatea, dar mai ales pe o concesie ce reprezinta o grea lovitura pentru artizanii tratatului si, in general, pentru promotorii unei reforme institutionale in UE: promisiunea ca Irlanda isi va putea mentine comisarul. Fara a discuta acum despre validitatea argumentelor celor doua parti, faptul ca dezbaterea despre "vocea" Irlandei se poarta avind in centru comisarul (o figura teoretic transnationala, care nu reprezinta statul al carui cetatean este) spune multe despre frustrarea irlandezilor, dar si a polonezilor sau cehilor, fata de concentrarea de atributii la nivelul Executivului comunitar. Ar fi interesant de vazut daca liderii europeni vor fi capabili sa opreasca la un nivel rezonabil seria de concesii catre Dublin, asa cum au facut-o in contextul crizei similare de dupa tratatul de la Nisa. Desigur ca un prim indiciu il vor oferi europarlamentarele de anul viitor, cind am putea asista la o inclestare teribila in Irlanda si in alte tari cu predispozitii eurosceptice.
Cit priveste Romania, ne-am obisnuit deja cu o reprezentare discreta, iar faptul ca abia acum se constituie noul guvern nu a facut decit sa accentueze aceasta senzatie, in ciuda eforturilor domnilor Basescu si Tariceanu. Dar despre modul de reprezentare a intereselor tarii noastre la summiturile Uniunii Europene vom avea timp sa vorbim si anul viitor. Sa marcam, acum, sfirsitul relativ onorabil al unui an foarte greu pentru constructia europeana.
Publicitate și alte recomandări video
