EXPERIMENT inedit şi util ieşenilor: Bicicleta, mai iute ca maşina sau autobuzul

Un experiment iniţiat de „Ziarul de Iaşi“ a arătat că bicicleta poate fi cel mai eficient mijloc de transport prin oraş. Timp de trei zile, reporterii ziarului au parcurs simultan aceleaşi distanţe: unul cu mijloace RATP, altul cu maşina, iar al treilea cu bicicleta. În două cazuri din trei, cel mai rapid s-a dovedit a fi biciclistul. Ora de plecare a fost de fiecare dată 7.45 şi au fost imaginate trei scenarii: studentul care pleacă din zona bisericii catolice din Nicolina pentru a ajunge la Universitatea „Al.I. Cuza“, angajatul Direcţiei de Asistenţă Socială care pleacă din capăt Păcurari pentru a ajunge la serviciul din Tătăraşi şi contribuabilul din Dacia care merge să-şi achite taxele la Primărie.

Primul traseu: Nicolina – Copou

Autobuz: 7.45 – 8.40

Ajuns în staţie la Belvedere la ora 7.45, încerc să mă urc într-un autobuz 41 care abia oprise. Demers inutil, autobuzul era plin ochi. Mă uit înspre pasarela Nicolina, alte trei autobuze sunt în faţă, toate captive în trafic. E clar, nu am nicio şansă să ajung primul la destinaţie. Trec două minute, vine un alt autobuz (nr. 41, IS-09-RLT). Celălalt încă era aproape de staţie, prins în coloana de maşini. Cu chiu, cu vai, urc şi prind un loc în picioare în apropierea şoferului. Aşteptăm la rândul nostru şase minute să trecem de primul semafor, aflat la 20 de metri de punctul de plecare. Între timp, şoferul primeşte un telefon, cel mai probabil de la un coleg care se interesa de ambuteiaj. „Dacă din trei benzi au făcut una în Podu Roş, cum ai vrea să fie? Am alte trei autobuze prinse în trafic în faţa mea“, spune, pe un ton calm, şoferul RATP. Moment în care realizez atitudinea resemnată a călătorilor din jurul meu, nimeni nu face comentarii asupra situaţiei, semn că toţi sunt obişnuiţi ca la orele de vârf să treacă prin furcile caudine ale traficului din zonă.

În Podu Roş ajung după 31 de minute, era deja ora 8.16. Înainte ca autobuzul să intre în intersecţie, mă sună colegul care a parcurs traseul pe bicicletă. „Beau cafeaua în faţa Universităţii“, îmi spune. După intersecţia din Podu Roş, autobuzul începe să circule la o viteză acceptabilă. La ora 8.28, mă aflu în zona Hotelului Europa, moment în care primesc al doilea telefon. A ajuns şi colegul cu maşina. Eu îmi continui drumul. Auto­buzul opreşte în faţa Universităţii la 8.39. Odată cu mine coboară o studentă. „A ajuns profu’? Ce bine…, acum vin şi eu“, spune ea vorbind la telefon. Un minut mai târziu ajung şi eu la poarta instituţiei.

Maşină: 7.45 – 8.26, 5,6 km

Startul din staţia RATP de la Belvedere are loc direct în coada uriaşă pe care o vedeam şerpuind în faţă până peste pasarela Nicolina. Iniţial, am crezut că e un blocaj temporar, care se va rezolva şi coada îşi va da drumul. Nu avea însă să fie aşa: după 3 minute nu treceam nici de semafor. După 10 minute abia eram ajuns la benzinăria OMV. La 7.55, văzând coada la fel de compactă în faţa mea, bară la bară pe două rânduri, decid rapid să schimb ruta: fac stânga pe lângă OMV, pe strada Arhitect Berindei, ca să ies în Mircea cel Bătrân. Peste alte 3 minute, altă coadă: la semaforul din Mircea, eu venind pe strada Galata. O coadă nu foarte mare, sub o sută de metri, însă la un verde nu treceau mai mult de 5-6 maşini. La 8.05 trecem şi de acest hop, dar intrăm direct în altă coadă imediat ce facem stânga, pe strada Pantelimon Halipa, spre Alexandru cel Bun.

Intenţia noastră e de a ajunge pe pasajul ACB, apoi Gară, Fundaţie şi „Cuza“. Bară la bară până la podul Mircea cel Bătrân, pe care-l trecem la 8.09. Fiind trecut binişor de ora 8, podul din Alexandru nu mai este aglomerat, iar la 8.12 ajungem la Gară. Urcăm pe străduţa spre Râpa Galbenă, iar la 8.17 reuşim să facem şi rondul de la Fun­daţie. O ultimă coadă în dreptul Casei Uni­versitarilor şi la 8.20 fix ajungem.

O altă problemă: unde parcăm? Facem dreapta, în speranţa că găsim un loc în zona Spitalului Militar. Greşeală: nu mai încape un ac în zonă. Mergem înainte spre IRO, aici ar fi un loc, două neregulamentare, dar suntem prea departe. Mergem înainte şi facem iar stânga, pe străduţa de după complexul Codrescu, şi ieşim iar în Copou fără să găsim vreun loc regulamentar. Coborâm spre strada Toma Cozma, convinşi fiind că până la „Negruzzi“ trebuie să găsim un loc. Aşa şi este: găsim un loc în dreptul intrării principale în colegiu, pe sensul opus, pe cel de coborâre oprirea fiind interzisă. Ora este deja 8.26. Încă două minute pe jos, şi la ora 8.28 fix punem mâna pe clanţa uşii de la Universitate. Dăm telefon la colegi: cel cu bicicleta îşi terminase de băut şi cafeaua la Universitate, cel din autobuz era abia la Europa. Trebuie să mă mul­ţumesc cu un loc II.

Bicicletă: 7.45 – 8.16, 4 km

În prima zi, meciul bicicletă-autobuz-maşină s-a încheiat practic înainte de a începe. În drum spre punctul de pornire, era evident că o coadă de peste un kilometru, din Podu Roş până la Biserica „Sf. Tereza“ avea să ţină în loc orice are patru roţi. Şoferii care nu au de ales, cunosc situaţia. E genul de trafic la care şi un ateu şi-ar face cruce. Pentru bicicletă însă, pista de pe marginea drumului avea să asigure o cursă lină. Sau nu? Am ajuns la start cu 15 minute înainte de ora fixată. Suficient timp pentru o cafea la „botul bicicletei“. În sfertul de oră de aşteptare, coada nu s-a clintit aproape deloc. La 7.30, între staţie şi se­maforul de la Belvedere se înşiruiau trei autobuze: 243, 223 şi 239. La 7.45, primul abia reuşise să treacă de semafor.

Coborârea pe pista făcută pe bani europeni e un bun prilej de dedicaţii la adresa proiectanţilor şi a edililor. Greu de spus la ce s-au gândit când au lăsat stâlpii înfipţi în mijlocul pistei. Sau de ce rampele par făcute doar pentru biciclete BMX. Abrupte la 45°, te forţează să mergi cu mâinile constant pe frâne şi bine înfipt în şa. La viteze mari, rişti fie să-ţi iei zborul, fie o pană de cauciuc. Or, un „snake bite“ de dimineaţă e exact ce-ar trebui unui biciclist pentru a-i face ziua ţăndări. Ideea ca pista de biciclişti să treacă prin staţiile de autobuz, pe un trotuar oricum ocupat pe jumătate de tonete e absolut genială. Să vrea, şi pietonii nu au unde se feri. Că oricum nu prea vor să o facă, e altă discuţie.

Din 7 pietoni întâlniţi pe pistă, doar doi au reacţionat la claxon pentru a ne lăsa să trecem. Surprinzător, poate, două persoane în vârstă. Tinerii, mai obişnuiţi în principiu cu ideea de bicicletă şi de pistă, au aşteptat să fie ocoliţi în loc să facă un pas lateral. În aceste condiţii, drumul până în Podu Roş a durat 10 minute. Alte zece au trecut până în Piaţa Unirii, plăcile de granit de pe pietonal permiţând o viteză de 20 km/h, fără efort. Pe traseu, vreo 20 de plăci au clămpănit sub roţi, semn că au fost montate de vreun Dorel. Între Piaţa Unirii şi Univer­sitate, vrând-nevrând, biciclistul s-a transformat în pieton. Întâi, din cauza şantierului de pe esplanadă. Apoi, de la restaurantul Oscar până la Radio Iaşi, din cauza plămânilor de fumător greu.

Traficul auto a fost însă surprinzător de lejer, dar nu lipsit de emoţiile obişnuite. Pentru şoferi, bicicliştii sunt orice, numai parteneri de trafic, nu, deşi suntem tot mai mulţi. Parcă nici nu-i văd, deşi cu ochi de pisică şi stopuri, eventual cu banderole reflectorizante pe braţe sau cu o vestă, biciclistul arată ca o gaşcă de licurici. Chiar parcurgând pe jos o bucată de drum, oprirea la Universitate, după un traseu de 4 km a avut loc la 8.16, cu respectarea tuturor regulilor de circulaţie şi oprirea regulamentară la trecerile de pietoni. 31 de minute, 1-0.

Al doilea traseu: ANL Dacia – Centru

Autobuz: 7.45 – 8.18

Aştept deja de câteva minute în staţie, dar niciun tramvai. A trecut un autobuz 6 al Unistil, dar abonamentul meu e la RATP. Tramvaiul 6 (IS 0351, nr. 109) îşi face apariţia la 7.50. Mă aflu la doar o staţie de capătul de linie, astfel că nu am probleme în a găsi un loc pe scaun. Până la Piaţa Alexandru cel Bun, tramvaiul se umple până la refuz. În zona Gării, se produce o „mi­nune“: tramvaiul ajunge din urmă autobuzul 6 al Unistil, plecat cu 2-3 minute înainte din Dacia. Traficul îngreunat din zona intersecţiei Podu de Piatră a făcut posibil acest lucru. La Gară, ajung la ora 8.04, acceptabil. Prima problemă de pe traseu e la semaforul din zona Billa. Deşi avem prioritate la semafor, nu putem trece pe str. Bacinschi întrucât o maşină sta­ţionează pe calea de rulare a tramvaiului, aşteptând undă verde pe direcţia Canta.

În mod normal, autovehiculul ar trebui să se afle pe cele două benzi destinate circulaţiei auto, dar au­torităţile nu au luat nicio măsură care să contracareze lipsa de bun-simţ a unor astfel de conducători auto. Şoferul ignoră claxoanele vatmanului. În timp ce aşteptam încă o dată la semafor, primesc telefon de la colegul cu bicicleta. A reuşit din nou să învingă maşina şi autobuzul. Nu trec două minute şi mă sună şi colegul cu maşina. Credea că el a fost primul ajuns la destinaţie. Între timp, tramvaiul urcă strada Arcu relativ repede, iar la ora 8.11 sunt în Piaţa Unirii. După trei minute, cobor la Filarmonică. Recuperez prin mersul pe jos timpii pierduţi la cele şapte semafoare de pe traseul tramvaiului 6. La Finanţele locale ajung la 8.18. Din nou învins atât de maşină, cât şi de bicicletă.

Maşină: 7.45 – 8.11, 4,4 km

Capătul cartierului Dacia este relativ OK pentru şoferi: maşini puţine, pietoni puţini. Traseul pe care ni l-am propus: Pasaj ACB – rond Podul de Piatră – Kaufland – Casa Modei – Ştefan cel Mare – Teatru – Finanţele locale (Pri­mărie). Pornim la 7.45 şi, cu câteva opriri la cozile de la semafoare, ajun­gem relativ repede pe podul Ale­xandru, în nu mai mult de 7 minute. Deşi e pe trei sau chiar patru rânduri, coada avansează greu. Trecem însă într-un final de rondul Podul de Piatră, ne încadrăm cu greu apoi la ieşirea din rond în dreapta, pentru a intra imediat pe strada ce merge spre Kaufland, mergem apoi relativ bine până aproape de Casa Modei, spre bulevardul Ştefan cel Mare. Aici însă, deşi pentru cei ce fac dreapta spre bulevard este verde intermitent, coada uriaşă face să mai ai mult până a ajunge acolo.

La 8.00 trecem şi de această coadă, la 8.02 ajungem la parcarea cu plată a Pri­măriei, gândind că nu are cum să fie ocupată complet la aşa oră. Calcul greşit, însă: este ocupată absolut în totalitate. Facem un tur, să ne în­toarcem prin spate la parcarea de la teatru, unde ni s-a părut din mers că mai era un loc. Nu l-am mai găsit, însă. Venim din nou pe strada Agatha Bârsescu şi intrăm pe fundătura ce duce spre fostul sediul al E.ON, în speranţa găsirii unul loc pe lângă blocuri. Mergem până în capăt, dar trebuie să ne întoarcem. Facem manevra cu chiu, cu vai, locul fiind foarte strâmt, iar la întoarcere tocmai se eliberează un loc.

Un schimb de replici din faruri cu un alt şofer care voia şi el acel loc, dar în final avem câştig de cauză: semnalizasem deja înaintea lui. Este deja 8.07. Încuiem, ne asigurăm că nu este vreun semn de interzis pe care poate nu l-am remarrcat, apoi pe jos prin curtea Primăriei şi, la 8.09 fix, ajungem la intrarea dinspre pietonal a Finanţelor locale. Telefon la colegi. Am pierdut locul I şi astăzi: bicicleta era deja ajunsă, pietonul era şi el pe aproape, dar mai avea 2-3 minute.

Bicicletă: 7.45-8.05, 4,3 km

Traseul către Centru a fost im­provizat ad-hoc, excluzând de la bun început bulevardul Dacia. Bicicleta a pornit pe strada Columnei, apoi pe Tabacului şi pe sub viitorul pasaj Octav Băncilă. Până la Biserica „Sf. Anton“, asfalt ca-n palmă. Pe traseu nu am întâlnit niciun câine vagabond, deşi pe când locuiam în Dacia, ei erau peste tot. Că s-au hărnicit hingherii sau pur şi simplu câinii tocmai îşi luau micul dejun la vreun tomberon, localnicii ştiu mai bine.

Deşi asfaltul nu avea gropi, am limi­tat viteza la 15 km/h. Scenariul nu presupunea o cursă, ci o deplasare normală. Soarele în faţă nu era oricum de natură să încurajeze viteza. Nu în ultimul rând, pietonii reprezintă o problemă de luat în calcul. Din cinci pietoni care au traversat prin faţă, doar unul a folosit zebra, aşa că mâinile nu au părăsit nicio clipă frânele.

Prima întâlnire cu patrupedele comunitare a avut loc în dreptul fostei fabrici de ţigarete, unde doi din cei patru câini prezenţi la datorie şi-au ieşit din pepeni la vederea bicicletei şi s-au repezit la roţi. Din mers e mai greu să te aperi. Şutul dat spre botul unuia din câini şi-a ratat ţinta, dar i-a făcut măcar să se reragă.

Peste calea ferată e imposibil să treci pe bicicletă, dacă ţii la ea. E drept, nici n-ar fi regulamentar, dar un tată care împinge căruciorul în care doarme viitorul ţării, cum trece? La denive­lările de la barieră, singura soluţie e să iei căruciorul în braţe.

Străpungerea Silvestru are şi ea un asfalt perfect, iar lipsa pietonilor cu tendinţe sinucigaşe ne-a permis o viteză de 20 km/h. Am fi mers poate mai repede, dacă marginea drumului n-ar fi fost o adevărată mlaştină de nisip şi pietriş, rămase de la desză­peziri. Acelaşi mâl care ne transformă în zilele ploioase pantofii din maro sau megri în cenuşii în câteva minute. Mâl care se va usca, se va transforma în praf şi va prilejui la vară Agenţiei de Protecţie a Mediului un nou raport negativ pe linie de depăşire a cantităţii de pulberi în suspensie. Mulţumiri Primăriei şi Salubris pentru ocazia de a ne picta bicicleta şi pantalonii cu gloriosul glod al patriei.

Încă trei câini la Billa, dar semidomesticiţi. Pe Arcu, în afara deni­velărilor apărute deja în pavelele trotuarului, nimic de semnalat. Am fi mers, regulamentar, pe carosabil, dar zecile de maşini parcate pe margine şi claxoanele nervoase ne-au făcut să preferăm o plimbare mai liniştită. Urcarea spre Colegiul Naţional a fost făcută tot pe lângă bicicletă, trotuarul fiind prea îngust pentru a putea face slalom printre pietoni. Drumul pe Ştefan cel Mare, linişit. Două gru­puleţe de câini, de trei care păreau fraţi după colorit, respectiv două exemplare, la Cub şi fix în faţa Mi­tropoliei Capitalei Culturale Euro­pene. 4,3 km, 20 de minute. Finan­ţele Publice Locale îşi deschid porţile abia la 8.30. Timp suficient pentru o cafea, dacă măcar vreun bar din zonă ar fi fost deschis.

Al treilea traseu: Rond Păcurari – Tătăraşi

Autobuz: 7.45 – 8.14

A treia zi, pe ultimul traseu ales, am un oarecare optimism. Cel puţin în ceea ce priveşte competiţia dintre autobuz şi bicicletă. Pe drumul dinspre Păcurari spre Tătăraşi nu sunt prea multe soluţii de scurtare a traseului. La capătul de linie din Păcurari aştept două minute să vină un autobuz 43. Până la Fundaţie, autobuzul circulă normal şi fără a fi atât de aglomerat precum mijloacele de transport din Dacia spre Centru. Prin pasaj, trec pe la ora 7.59. Mă gândesc că ar putea fi probleme la ieşire, dat fiind că şoferul este obli­gat să treacă pe prima bandă de circulaţie pentru a opri în staţia din Independenţei. Mă înşel. Trecerea între benzi se desfăşoară fără vreun obstacol notabil. Autobuzul continuă să parcurgă distanţa în termeni acceptabili.

Ajung în Târgu Cucu la 8.06. Am norocul să prind o legătură spre Tătăraşi imediat ce cobor din autobuz. Sunt într-un tramvai 13, alături de alţi patru călători. Până în Piaţa Chirilă, tramvaiul face pa­tru minute. La coborâre, pri­mesc telefon. Era colegul cu maşina. Reuşise să găsească şi loc de parcare lângă sediul Direcţiei de Asistenţă Socială. Eu ajung la 8.14, la puţin timp după el. Dar, măcar am câştigat în faţa bicicletei.

Maşină: 7.45 – 8.12, 6,7 km

Primul hop mai serios pe şoseaua Păcurari este la cele două semafoare din zona Moara de Foc: la Poştă şi apoi chiar în intersecţie. La ora la care suntem, la ambele sunt cozi serioase. Dacă însă prima coadă e una „de u­zură“, căci nu-ţi trebuie decât răbdare, la a doua îţi mai trebuie şi puţin tupeu, pentru a-ţi apăra drepturile. Asta pentru că, deşi se face verde pentru tine, cei care traversează Păcurariul venind dinspre Canta şi dorind să intre pe strada Munteni, spre Piaţa Păcu­rari (ruta spre Copou) sunt blocaţi cu zecile în intersecţie. Şi asta pentru că au intrat pe verde, dar n-au mai apucat să traverseze intersecţia. Greşeala lor, dar timpul tău: nu ai ce face decât să forţezi încet-încet şi tu. Iar dacă ai făcut greşeala să fii pe banda de lângă ax, cum am făcut eu, atunci eşti şi mai ghinionist: este banda pe care cei ce vin dinspre Canta şi merg în Copou ţi-o vor elibera ultima.

Într-un final reuşesc să trec, nici nu mai ştiu dacă era verde când ies din intersecţie. La semaforul de la Mol – Petru Poni, altă încercare: uit că banda de lângă ax se îngustează fără avertisment şi aproape că mă trezesc pe contrasens. Mă repliez însă rapid, ajutat de bunăvoinţa unui şofer din spate, şi reuşesc ca relativ re­pede, la ora 8.03, să fiu pe In­dependenţei. Cu chiu, cu vai, dar relativ bine (era vineri, iar dacă aţi observat în trafic vinerea e tot timpul mai lejer puţin, faţă de lunea, de exemplu, când e groaz­nic) ajung la 8.06 în Târgu Cucu, pe strada Stihii (cea care coboară spre Podul de Fier). Cum mă încadrasem pe banda a doua, semnalizez insistent să trec pe cea de lângă ax, având în vedere că urma să fac stânga. Claxoane care de care mai insistente, unii fac chiar semne nereproductibile aici, pe motiv că de ce schimb banda şi nu merg înainte, chiar dacă urmează să fac stânga. De altfel, toţi care merg pe banda din dreapta fac de fapt stânga la intersecţia străzii Stihii cu strada Cucu. Doar eu însă mă încăpăţânez să procedez regulamentar, drept pentru care mi-am luat papara de dimineaţă.

La 8.10 ajung în staţia Pădurii, apoi de pe bulevardul Tudor Vladimirescu fac stânga pe Baş Ceauş, apoi Piaţa Chirilă, după care fac dreapta spre „Neu­ro“ şi „Protecţia Copilului“. Este deja ora 8.11, iar loc de parcare ioc în zonă. Am doar varianta unui loc jumătate pe trotuar, dar neregulamentar, trotuarul aici fiind îngust. Merg mai departe şi, în parcarea de la intersecţia a trei străduţe, 50 metri mai în faţă, găsesc un loc la o margine, probabil la limita regulamentului, dar fără să jenez totuşi traficul. E ora 8.12, îmi sun colegii. Evrika! în sfârşit, la ultima probă, maşina reuşeşte să bată bicicleta!

Bicicletă: 7.45-8.16, 7,2 km

Cea mai lungă cursă a repre­zentat o reeditare a problemelor de pe celelalte trasee. În princi­piu, drumul este bun, dar pavat doar cu bune intenţii. Pista trece, ca mai oriunde în târg, fix prin staţiile de autobuz, unde trotuarul oricum este îngust. Iar o tonetă de ziare la Cimitirul Evreiesc şi două de flori la Poştă, instalate pe pistă sunt exact ce-şi doreşte un biciclist. Două maşini parcate de-a curmezişul trotuarului, inclusiv peste pistă, fireşte, la Autogara de Vest, par să indice că bicicliştii nu au ce căuta pe propria pistă. Iar pentru a fi limpede că Primăria e gând în gând cu şoferii, câţiva metri mai încolo, un Dorel mu­nicipal a înşurubat o bancă, unde altundeva decât pe pistă.

Dincolo de şcoala „Petru Poni“, urcuşul pe strada Păcurari nu era o opţiune de luat în calcul. Trotuar îngust, stradă la fel, plămâni afumaţi. Aşa că traseul biciclistului a continuat pe Nici­man, Moara de Foc, Silvestru, Billa, Arcu. Planul iniţial, de a scurta pe Cuza Vodă a fost schimbat din mers de un indicator „accesul interzis“ aflat la intersecţia cu Ştefan cel Mare, aşa că am continuat lejer pe bulevard, apoi pe Anastasie Panu şi Elena Doamna, până în Bucşinescu. Strada Vasile Lupu, prea abruptă pentru a fi abordată altfel decât din postura de pieton ne-a făcut să regretăm că Direcţia de Asistenţă Socială nu a rămas în vechiul ei sediu din Tudor Vladimirescu.

Cei 7,2 km ai traseului au fost parcurşi în 31 de minute. Două minute întârziere faţă de colegul cu abonament şi 4 minute faţă de cel cu volan, care ne-a depăşit de altfel pe când urcam pe Vasile Lupu. Dacă tăiam pe Cuza Vodă sau dacă ne-am fi lăsat de fumat într-una din zecile de ocazii în care ne-am promis asta, probabil că tot bicicleta ar fi câştigat. Sau dacă ne-am fi umflat cauciurile mai bine. Sau dacă ne-am fi uns lanţul înainte de plecare. Oricum, 15 km/h ca viteză medie în oraş e rezonabil pentru un biciclist.

A.A., C.R., A.Z.