Mărturii despre Eminescu

De curând, editura Humanitas a publicat în colecţia „Convorbiri. Corespondenţă. Portrete” volumul intitulat Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani. Prin formula aleasă, antologia îngrijită de Cătălin Cioabă a fost concepută ca ediţie de referinţă, atât prin numărul, cât şi prin calitatea textelor cuprinse în volum. Şi credem că editorul a făcut un pariu câştigător, din moment ce lucrarea reuneşte cele mai însemnate dintre mărturiile celor ce l-au cunoscut pe Eminescu, unii ca prieteni şi amici, alţii ca ucenici şi devotaţi cititori sau ca simpli observatori ce nu au uitat că s-au întâlnit odată cu un om de excepţie.

În peisajul editorial românesc, culegerea are precursori pe care îi pune însă în umbră atât prin selecţia surselor întrebuinţate, cât şi prin tehnica de organizare a materialului documentar. Mă gândesc, în primul rând, la mai vechile Amintiri despre Eminescu (Editura Junimea, 1971), Ei l-au cunoscut pe Eminescu (Editura Ion Creangă, 1984) şi Ei l-au văzut pe Eminescu (Editura Dacia, 1989), lucrări bune la vremea apariţiei lor, dar parcă lipsite de ambiţia de a aduce în atenţia publicului larg un dosar de existenţă cât mai complet. Remarcând că recent apărutul volum reuşeşte să îndosarieze în mod flexibil, inteligent şi convingător multe din cele mai importante piese memorialistice inventariate în imensa bibliografie privind viaţa lui Mihai Eminescu, vă cer îngăduinţa de a pune în lumină câteva aspecte pe care cronicarii de carte prinşi în pânza de paing a prezentărilor la foc automat tind a le trece cu vederea.

Avem, în sfârşit, o ediţie amplă şi bine gândită despre imaginile poetului în ochii contemporanilor. Documentarul şi epistolarul din ediţia Perspessicius sau constructele savante ale altor ediţii critice, foarte valoroase de altfel, sunt în primul rând instrumente create pentru specialişti, dar care nu rezonează, poate, la fel de profund cu aşteptările unui cititor grevat de poveri critice. De aceea e binevenită o ediţie a cărei articulare critică rezidă tocmai în a lăsa loc eşantioanelor de viaţă transpusă în cuvinte. Acesta este, din punctul meu de vedere, plusul evident pe care îl propune ediţia lui Cătălin Cioabă: o poveste autentică despre creşterile şi descreşterile unei vieţi înainte de şi după intrarea în mit, o poveste în oglinzi, o poveste lăsată să fie spusă de alţii. Dacă aş fi editor, în galeria proaspetei lucrări aş readuce cel puţin alte două opere despre viaţa lui Eminescu: epica scriere a lui Teodor Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, şi story-ul de modă veche al lui Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu. Iar dacă aş fi un publisher cu totul serios, m-aş încumeta să repun în circulaţie, fără pierderi, seria de Studii şi documente literare a lui I. E. Torouţiu, o colecţie grozavă cu destin editorial aproape ingrat.

Ceea ce vreau să transmit cu această deloc subtilă şi profund subiectivă proiecţie este că pe piaţa românească de carte se remarcă o discretă, dar fermă creştere a gustului pentru istoria vieţii private, în genere, şi a celei din veacul al XIX-lea, în particular. Aşadar e firesc ca vieţile marilor scriitori şi ale personalităţilor vieţii publice să fie aduse în prim-plan. De pildă, e îmbucurător să vezi că memorii precum Amintiri din Junimea a lui Iacob Negruzzi (Humanitas, 2011) sau Amintiri de la Junimea din Iaşi (Polirom, 2013) trăiesc o nouă tinereţe şi îşi păstrează, în ciuda venerabilei vârste, o prospeţime care atrage o nouă generaţie de cititori. La fel de reconfortant este să observi că aceste lucrări clasice stau în compania unor eseuri critice de bună calitate, precum volumele Ioanei Pârvulescu (În intimitatea secolului 19, Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale) sau lucrarea lui Ioan Stanomir, Junimismul şi pasiunea moderaţiei.

O a doua observaţie pe care aş face-o în legătură cu recenta apariţie ţine de tehnica editorială, care mie îmi pare ingenioasă. Editorul, licenţiat în litere şi filozofie, traducător şi comentator al unor gânditori neconvenţionali (Wittgenstein şi Heidegger) reuşeşte performanţa de a reda prospeţime şi forţă de impact unor texte vechi, din care unele uitate, prin punerea lor în „dialog” pe mai multe nivele: literar, psihologic, social, ideologic. Scorţosul Slavici devine vecin cu bonomul Ştefanelli, în jurul puternicului Maiorescu roiesc scrisorile inimoşilor implicaţi în salvarea „amicului literar” Eminescu, iar şocul morţii poetului îi urmăreşte toată viaţa pe admiratorii de vârste şi credinţe osebite. Ce poate fi mai convigător decât această justă înţelegere a mecanicii oglinzilor în care se răsfrânge chipul schimbător al unui om schimbător?

Intersubiectivitatea regizată cu pietate este cheia cu care se deschide lacătul de lectură al acestei ediţii care pe mine m-a încântat. Rezultatul? O carte empatică, o carte care te face să te întrebi „oare aşa va fi fost?”, o carte care te îndeamnă să scormoneşti. Nu voi cădea în ispita de a o judeca drept un volum care „nu aduce nimic nou, dar este util într-un mod didactic” (v. recenzia din „Observator cultural”), pentru că simţul meu de lectură îmi dictează că nu e aşa.

E bine şi confortabil să poţi merge în voie pe cărările pe care mintea vrea să te poarte, lăsându-te purtat printre portretele „din cuvinte”. Ar fi interesant dacă un editor cu o tehnică de construcţie la fel de abilă ar reuşi să scoată la lumină o antologie despre felul în care Eminescu, şi nu doar el, s-a raportat la contemporani. Materialul există – scrisori, însemnări, note, articole de ziar – el trebuie doar adunat, turnat în forme şi conţinuturi adecvate şi trimis să vieţuiască în lume. Am avea atunci o ecuaţie imagologică provocatoare, de tipul „1 în raport cu multiplu”, asupra căreia am putea cugeta, însoţindu-ne cu Dionis: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat înt-un strop de rouă”.