Spectacolul inteligenţei

Sub titlul Din vorbă-n vorbă (ed. Humanitas), sunt reunite parte din interviurile pe care Andrei Pleşu le-a acordat din 1990 încoace. Farmecul personal, verva debordantă, umorul irezistibil au făcut din Andrei Pleşu o „victimă” privilegiată a amatorilor de interviuri. Nici filosoful n-a avut poate uneori tăria să-i refuze pe ziariştii mai insistenţi. Rezultatul e peste tot strălucitor – pare că niciodată cel intervievat nu dă semne de oboseală, nu se arată plictisit ori excedat de unele întrebări repetitive. E de o perfectă civilitate, dar nu e mai puţin intolerant faţă de prostie, impostură şi ticăloşie, pe care le identifică şi le sancţionează ori de câte ori are ocazia. Ceea ce însă trebuie spus înainte de orice este că volumul reface, prin intermediul privirii unui martor, dar şi a unui „actor” de excepţie, schimbările şi convulsiile pe care le-a cunoscut societatea românească în ultimii 24 de ani.

Şi nu numai. Pentru că mai multe interviuri vorbesc despre Noica, despre Păltiniş, precum şi – în alt registru – despre acea abracadabrantă afacere cunoscută sub numele de Meditaţia Transcedentală. Interesant este că relaţia cu Noica a inspirat încă de atunci, în anii ’80, comentarii răutăcioase privind un anume “elitism” al micului grup care se reunea la Păltiniş. Peste ani, acuzaţiile de “elitism” au răbufnit încă şi mai vehement, venind din cele mai diferite direcţii. E uimitor, totuşi, cum un om ca Andrei Pleşu a putut stârni atâta ură, atâta duşmănie feroce şi oarbă, atâtea josnice calomnii şi murdării. S-au purtat împotriva lui (ca şi împotriva lui Patapievici, Liiceanu, Cărtărescu) sinistre campanii de denigrare. A fost atacat cu violenţă încă în 1990, în România Mareşi în ziarul Azi. A fost acuzat de trădare de ţară, i s-a consacrat un serial de presă cu titlul „Un bandit în Guvernul României”, Ziua lui Sorin Roşca Stănescu a scris despre colegiul Noua Europă că este o oficină a spionajului german etc., etc.

Cu siguranţă că Pleşu ar fi evitat astfel de atacuri dacă nu s-ar fi implicat în viaţa publică. A fost, reamintesc, ministru al Culturii imediat după decembrie 1989. A înfiinţat revista Dilema şi colegiul Noua Europă, un institut consacrat excelenţei în cercetare. În 1998-1999 a fost ministru de externe, iar între 2000-2004, membru în CNSAS. A acceptat, în decembrie 2004, funcţia de consilier prezidenţial, funcţie în care a rămas numai patru luni. Aceste angajamente succesive au fost dictate de sentimentul că, într-o perioadă în care trebuiau transformate instituţii vechi şi create altele noi, statul „pe margine” constituia o atitudine neproductivă, un mod de a te sustrage imperativelor momentului. Nu i-a fost uşor să treacă de la convorbirile cu Noica la conversaţiile cu Madeleine Albright. Pleşu a câştigat cu brio pariul numai că lumea noastră dâmboviţeană se mulţumeşte cu mediocrităţile gen Adrian Severin şi Titus Corlăţean. Din faptul că Pleşu a decis să nu mai accepte vreo responsabilitate publică nu el a pierdut, ci noi. Dar asta e o altă discuţie.

Peste toate, fascinant este în Din vorbă-n vorbăspectacolul inteligenţei. Multe interviuri sunt adevărate jerbe de artificii, prin asociaţiile fulgurante şi prin formulele percutante ce poartă o marcă stilistică inconfundabilă. Pasaje memorabile se pot decupa de oriunde. Iată un fragment de autoportret: „Istoria mea interioară e a unui jovial care devine, treptat, melancolic. E poate forma mea de îmbătrânire şi erzaţul meu de înţelepciune. (…) Sunt un leneş cu sentimentul datoriei. Adică, dacă vă puteţi închipui aşa ceva, un neamţ balcanic, un prusac turc”. Sau câteva gânduri despre necesitatea schimbării în profunzime a vieţii politice: „Eu m-am plictisit enorm să văd aceleaşi portrete în fiecare zi. E inadmisibil ca o ţară care s-a înnoit radical să stea de 14 ani, sub aceleaşi portrete (interviul e din 2004, n.m.). Nici nu mai contează dacă sunt bune sau rele: sunt uzate. Şi mai e ceva: la nivel politic, se confundă virtutea politică cu şmecheria. Asta a câştigat cel mai mult în politica românească, în 14 ani: şmecheria, «aranjamentele», capacitatea de supravieţuire şi de îmbogăţire, adică virtuţi de mâna a treia, virtuţi pragmatice”. Ori aceste observaţii despre natura duală a românilor: „Cred că suntem un popor simultan obosit şi fraged. Obosit fiindcă am trecut prin tot felul de întâmplări (…), la noi, pe scena publică, a fost mereu o anumită concentraţie toxică care ne-a înrăit, ne-a pus în situaţia să dăm la iveală tot ce-i mai rău în noi, în loc să dăm ce-i mai bun în noi. Suntem, în acelaşi timp, un popor fraged, pentru că, puşi dintr-odată în condiţia libertăţii şi a democraţiei, nu avem încă exerciţiul bunei funcţionări”. Şi, în fine, aceste rânduri la care nu se poate să nu vibrăm: „Ce ne-ar putea salva ar fi să recuperăm, cu o conştiinţă aproape infantilă, spectacolul fraged, inepuizabil, exaltant al lumii în care ne mişcăm. Să redescoperim energia de a contempla, vreme de un ceas, o pisică, sau de a număra mirosurile vara, în mijlocul unei pajişti. (…) Poate sună puţin a secol XIX ceea ce spun, îmi dau seama, dar fără recuperarea unei inocenţe a experienţei imediate, a privirii, a cercetării nemijlocite a lucrurilor, pierim”.