Liviu Antonesei: „Nu sint decit foarte rar si foarte blind injurat pentru ca publicul meu si-a dat seama ca sint ceea ce pretind ca sint”

Eu nu cred ca putem formula o regula generala pentru toti scriitorii, cum nu o putem face nici pentru ceilalti oameni. Sint oameni si oameni, scriitori si scriitori. Unora le ajunge literatura, nu mai au nevoie de altceva, uneori nici macar de viata personala, altora nu. Daca vin inspre cazul meu, pentru ca il cunosc totusi cit de cit – si psiholog fiind de meserie, ceea ce presupune ca ma mai supun uneori unor autoanalize si introspectii -, as spune ca diversitatea aceasta de preocupari este, pe de o parte, o chestiune care tine de structura, pe de alta si un efect al mediului in care m-am format. De structura tin un anume exces de energie si o curiozitate poate exagerata, de care nu am "scapat" nici acum, cind ma indrept spre saizeci de ani. Si, probabil, nu voi scapa decit post-mortem, statut pe care mi-l doresc cit mai tirziu posibil, pentru ca mai sint foarte multe lucruri de vazut, de ascultat, de citit, de cunoscut. Pe de alta parte, ideea stupida a vechiului regim despre "personalitatea multilateral dezvoltata" este foarte posibil sa fi avut efect in unele, nu foarte multe, cazuri! Poate ca sint unul din "succesele" regimului si poate ca am reusit asta pentru ca m-am sustras cit am putut fortei sale modelatoare, luind in serios numai lozinca, dar asumindu-mi propriul program de formare. Daca n-as face toate aceste lucruri, de buna seama ca surplusul de energie s-ar indrepta asupra propriului eu si ar avea efect distructiv. Am observat, de altfel, ca atunci cind am prea mult timp liber, cind am prea putine de facut, am tendinta sa devin depresiv, melancolic. Ca sa ies din asemenea stari, daca nu-mi gasesc ceva de facut, imi aduc aminte ca, acum vreo 35 de ani, am descoperit buddhismul tibetan si fac o sedinta de meditatie sau ascult pur si simplu muzica tibetana sau incantatii…

Pentru o vreme ati fost implicat activ si in politica. Credeti ca in momentul de fata, in Romania, un scriitor – un artist in general – poate avea o voce distincta in peisajul politic? Ce ar trebui sa spuna si sa nu spuna pentru a fi luat in seama? Avem exemplele scriitorilor care semneaza editoriale politice si sint trimisi, insistent, de catre cititori, inapoi la scris.

Da, pot spune ca am facut politica "in ilegalitate, in opozitie si la putere"! Cel mai putin mi-a placut ultima ipostaza, pentru ca detest sa exercit autoritatea asupra celorlalti. De altfel, am parasit demnitatea cu pricina dupa doi ani si jumatate, desi aveam un mandat de patru ani. Cel mai mult mi-a placut in ilegalitate, pentru ca eram putini! Dar nici opozitia nu mi-a displacut. Si acum sint in opozitie, insa nu selectiv, ci raportindu-ma la intreaga clasa politica, unul din esecurile cele mai spectaculoase ale unei tranzitii destul de nereusite in ansamblul sau. Da, intr-o lume neasezata ca a noastra, in tr-un ocean de grava boala sociala, cuvintul unui scriitor, al unui artist in general, poate avea un rol, pentru ca poate contribui la conturarea unui sens. Din pacate, vocile sint mult mai putin ascultate, chiar pur si simplu auzite, acum decit la inceputurile tranzitiei, fiind acoperite de limbajul public tot mai imund, mai fara sens, mai interjectional, practicat laolalta de politrucii nostri, de sinistrele televiziuni, cu analistii si canalistii lor, de vipurile si vipitele de tot soiul… Eu scriu din fericire la unul din putinele ziare quality si am un public relativ stabil – unii m-au urmat de la "Cotidianul", altii au venit de pe blogul meu -, un public mai educat decit cel de care au parte multi dintre colegii mei. Uneori, "la subsol" ies dezbateri atit de interesante incit particip si eu pe cit imi permite timpul. Si, probabil, nu sint decit foarte rar si foarte blind injurat pentru ca publicul meu si-a dat seama ca sint ceea ce pretind ca sint, un comentator independent, fara partizanate, fara simpatii politice. De altfel, cred ca un comentator al fenomenului politic chiar asa si trebuie sa fie…

Povestirile din volumul recent aparut la Polirom, Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia, au ceva din relatarea jurnalistica pura si de buna calitate. Se poate converti reportajul jurnalistic in proza? In ce conditii?

Probabil ca se poate, dar n-as avea o reteta. Prozele mele sint, pe de o parte, efect al observatiei, si aici cred ca ma ajuta practica jurnalistica, ce dureaza de pe vremea revistelor studentesti iesene, iar pe de alta parte, al retrospectiei autobiografice, unde ma ajuta faptul ca m-am bucurat de o viata destul de bogata, de interesanta, in toate planurile, poate si din pricina excesului de energie si a curiozitatii – nu mi-am "economisit" viata si asta a condus la o experienta variata si impresionanta cantitativ. Cred ca la 25 de ani deja adunasem mai multe experiente decit reusesc altii intr-o viata intreaga. Nu, nu e vorba de vreo lauda aici, doar de o constatare, rezultat al autoscopiilor la care ma supun periodic – uneori, scriind proza!

Si daca tot sintem pe terenul echivalentelor, am putea spune si ca proza scurta este pentru literatura cam ce este reportajul pentru presa. Toata lumea lauda proza scurta, dar cind vine vorba de publicarea unui volum de proza scurta, lucrurile se complica subit. Care este pledoaria dumneavoastra pentru proza scurta?

Proza scurta este una din putinele specii literare care permit scrierea unor texte perfecte. Doar in poezie se mai poate intimpla acest lucru. Romanele, de pilda, pot fi – si adeseori sint! – extraordinare, dar nu perfecte. Un roman poate avea lungimi, digresiuni, "burti" cum se mai spune, si poate ramine extraordinar; in proza scurta, ca si in poezie, asta nu se poate pur si simplu, fara a rata textul. Observ si eu ca exista o preferinta a editurilor fata de roman si o reticenta in ceea ce priveste publicarea unor carti de povestiri. Daca nu eram cumva un "autor Polirom" si daca nu-i promiteam lui Lucian Dan Teodorovici ca urmatoarea carte pe care i-o voi propune va fi un roman, nu sint deloc sigur ca aceasta carte ar fi aparut – sau, ma rog, poate ar fi aparut la o alta editura. Asta trecind peste faptul ca este, cred eu, o carte buna, o colectie de povestiri destul de reusita, chiar daca nu toate piesele din volum sint de valoare egala. Am si eu vreo cinci-sase romane in cap, unele de peste douazeci de ani, dar inca n-am incercat genul pentru ca ma cam oripileaza gindul de a sta luni de zile, poate ani, pentru a le scrie! Trebuie, probabil, sa ma mai maturizez ca sa am rabdarea necesara. Pina la urma, va trebui sa le scriu, macar o parte, pentru a nu avea senzatia ca nu mi-am parcurs drumul meu de autor pina la capat. Nu pentru ca as socoti romanul superior povestirii, ci pentru ca unele teme, unele subiecte din mintea mea nu pot fi rezolvate in povestiri, au nevoie de spatii mai ample, de jocuri de planuri, de conturarea mai detaliata a personajelor si "actiunilor" acestora…

Povestirile din Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia sint datate. Pentru cine este importanta aceasta data?

Cred ca data este importanta in primul rind pentru mine, de asta in "manuscris" – cel electronic, desigur! – datele sint complete, cu zilele si luna in care au fost scrise, nu doar cu anii, cum apar in cartea tiparita. In volum, e lasat doar anul final, dar pe "manuscris" se poate vedea, de pilda, ca o povestire de citeva pagini a fost scrisa intre, sa spunem, 1978 si 2010! Sigur, n-am lucrat in tot acest interval la povestea respectiva, dar am inceput-o in 1978, am parasit-o si, regasind-o prin caietele sau dactilogramele mele, mi-am dat seama ca merita sa fie dusa pina la capat! Si cine stie? Daca ma voi dovedi un autor rezistent si la proba timpului, aceasta datare ar putea fi de folos vreunui istoric literar din viitor!

Intr-una dintre povestirile din volum apare Cracovia cu o multime de detalii, cunoscute poate doar de cineva care locuieste sau ajunge foarte des acolo. Aveti, dincolo de marginile povestirii, o istorie personala cu orasul polonez?

Eu am o istorie personala cu Polonia, pe care am urmarit-o constant inca din august 1980, cind a luat fiinta Sindicatul Liber Solidarnosc. De fapt, chiar prima carte citita de mine independent, dupa ce bunica, pe la 5 ani, m-a invatat sa scriu si sa citesc ajutindu-se de Biblie si ziarul "Scinteia" – pentru prima era vorba de interesul sau ideologic, pe cind ziarul avea scrise literele din titluri foarte mare! -, a fost romanul Cavalerii teutoni… Dar dupa august 1980, am cautat sa citesc cit mai multa literatura poloneza, sa vad filme poloneze, sa ascult jazz si rock produse acolo, dar si Chopin desigur, deci incet-incet m-am "polonizat". Nu stiu insa, din pacate, limba polona decit la nivel de expresii uzuale, care ma ajuta in avion, in piwnica sau kawiarnia, asa ca pot spune ca sint un polonez care nu stie limba paterna – la ei, limba de acasa nu e materna, ci paterna! Printr-o imprejurare de familie, am avut si norocul ca, intre 1997 si 2009, sa petrec, cumulat, in vizite de la doua saptamini la o luna, aproape trei ani la Cracovia. Dar am vizitat aproape tot ce trebuia: Varsovia, Gdansk, Czestochowa, Wadowice, Zakopane etc. Am avut prilejul, la Congresul aniversar al Solidaritatii din 2005, sa-i intilnesc pe Walesa, Mazowieski, Jacek Kuron, iar cu alt prilej pe Michnik. Am avut prilejul sa merg la Cracovia pe cind era Mrozek acolo, in scurta sa repatriere de dupa prabusirea comunismului, dar din pacate nu l-am intilnit… Sint pur si simplu indragostit de Cracovia si daca ar avea o clima mai calduroasa si mai ales mai uscata, probabil acum as locui acolo. Dar sint fericit ca din aceasta toamna voi putea sa-mi reiau vizitele constante inca un numar de ani…

In 2000 ati publicat un volum de eseuri, Despre dragoste. Ce v-a impins sa scrieti despre ceva pentru care s-au consumat riuri de cerneala?

Ce m-a impins? Buna intrebare! Cred ca merita sa fiu sincer. M-a impins dragostea insasi, faptul ca am avut privilegiul ca in aceasta viata – poate si in altele, dar nu-mi amintesc! – sa ma bucur de citeva povesti de dragoste uluitoare. Nu multe, desigur, ca asa ceva nu se afla chiar pe toate drumurile, dar foarte intense, uneori dureros, sfisietor de intense. Cred ca am fost un om norocos in aceasta viata, am avut parte de citeva experiente fundamentale legate de acest sentiment, pe cind majoritatea oamenilor nu au ocazia sa testeze sentimentul, la acest nivel, nici macar o data intr-o viata lunga. Cartea aceea a fost modul meu de a multumi pentru acele daruri rare.

Pentru a parafraza o intrebare pe care i-o adresati lui Alexandru Paleologu intr-un interviu publicat in volumul Despre dragoste, pe cine admirati dintre autorii de proza scurta?

Hopa! Doriti "lista lui Antonesei"! Sa stiti ca este foarte lunga si foarte diversa, o sa fac totusi doua liste, una cu autorii din literatura universala, alta cu scriitorii romani de povestiri care imi plac foarte mult. Prin urmare, din literatura universala, povestitorii mei preferati sint: Cervantes, Gogol, Cehov, Tolstoi, Villiers de l’Isle Adam, Poe, Twain, Hoffmanstahl, Capek, Conan Doyle, Jerome K. Jerome, S. Maugham, Borges, Cortazar, Durenmatt, Mrozek. Mai sint si altii, desigur, dar nu vreau sa fac o lista prea obeza! Unii sint si remarcabili romancieri sau autori dramatici sau poeti… Iar dintre scriitorii romani, am o anumita slabiciune, in calitatea lor de povestitori, pentru Negruzzi, Creanga, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Anton Holban, Eliade, Voiculescu, Stefan Banulescu, A.E. Baconsky, Nicolae Velea, Mihai Ursachi. Dintre colegii de generatie si autorii mai tineri, i-as aminti pe Mircea Nedelciu, Bedros Horasangian, Al. Vlad, Cristian Teodorescu, Ioan Grosan, Bogdan Suceava, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu etc. Ca si in cazul strainilor, si unii dintre autorii romani au ilustrat stralucit si alte genuri sau specii literare.

Sinteti un cititor de proza politista. Este doar o "placere vinovata" sau, intr-adevar, aceasta literatura are mai multe de oferit decit credem noi?

O placere este, cu siguranta, dar vinovata in nici un caz! Deosebit de sotia lui Paul Valery, care l-a pus pe ilustrul poet si academician sa-si inchirieze un apartament in Paris, unde sa citeasca romane politiste fara sa fie prins de jurnalisti!, eu nu am asemenea prejudecati. Cind eram elev, citeam tot si, prin urmare, citeam si romane politiste, de fapt cam "militiste", ca se traducea destul de putin. Cind am devenit student, am descoperit celebra colectie "Serie noire" de la Gallimard si citeam mai ales traducerile din autorii americani. In sfirsit, in anii ‘80, lectura romanelor politiste facea parte din tehnica mea de supravietuire, nici nu puteam adormi daca nu citeam citeva zeci de pagini dintr-un asemenea roman – aveam un ritm de patru-cinci romane pe saptamina, ca lecturi ultime ale zilei, cele dinaintea somnului. Mie imi oferea ceea ce lipsea in societatea de atunci, aventura, povestea pentru adulti, actiunea. Am descoperit insa citiva autori uriasi, care sint in primul rind excelenti scriitori si abia apoi producatori de literatura politista, cum ar fi John Le Carre, care, dincolo de povestile de spionaj, se inscrie in cea mai solida traditie a prozei englezesti, sau San Antonio, inventatorul unui veritabil nou dialect al limbii franceze. Acum, de unde societatea e mai dinamica, chiar daca haotica!, citesc mai putin, dar uneori mai revin la cite un clasic, alteori mai descopar vreun domeniu pe care il stiu mai putin, cum ar fi in ultimii ani autorii scandinavi, unii foarte buni, in plina explozie editoriala peste tot in lume, inclusiv la noi. Cred ca e si o prejudecata cind socotim unele genuri si specii literare ca tinind de mainstream si pe altele le expulzam in tot felul de ghetto-uri literare. Un roman istoric prost sau un roman de dragoste prost, tinzind spre "roz", apartine automat literaturii "ca atare", dar ii expediem pe cei doi autori amintiti de mine – dar este vorba de mai multe zeci de autori de calibru – intr-un fel de paraliteratura. Ma mir ca, dovedindu-ne atit de puristi, nu procedam la fel cu un Edgar Poe, o parte din povestirile sale fiind asimilabile genului politist, o alta parte horror-ului.

Primele volume publicate de dumneavoastra au fost de poeme. De ce nu mai aveti incredere in poezie?

Cum sa nu am incredere?! La doua-trei saptamini dupa volumul de povestiri despre care am discutat aici, am publicat la Editura Herg Benet Povesti filosofice cretane si alte poezii din insule, un volum de poezii inedite, scris intre 2008 si 2011. Sint primele poezii scrise dupa publicarea in 2005 a antologiei de la Paralela 45. Deci nu pierderea increderii este vorba, ci din contra despre importanta pe care o dau eu poeziei in sine. Eu nu-mi planific sa scriu poezii – cum se mai intimpla cu eseurile, articolele, chiar povestirile -, ci scriu cind "ma apuca", cind nu am incotro, cind o poezie vrea sa iasa din mine. De obicei, nu-mi vine o poezie, ci un grup de poezii, sa spunem un ciclu. Pot urma multe luni, uneori multi ani pina cind ma apuca din nou. Cea mai mare pauza a fost de aproape zece ani, din 1990 pina in 1999. Dar niciodata n-am spus ca nu voi mai scrie poezii, pentru ca nu am de unde sa stiu asta. Din 2004 n-am scris pina in 2008, cind m-a apucat in Creta. Vad ca in perioada asta, ma apuca mai mult prin insule, de asta se si cheama recentul volum asa – numai primul ciclu de acolo e scris acasa, celelalte sint scrise in Creta, in Azore si la Londra, care este o insula intr-o insula! Anul acesta nu merg in Creta, prima oara dupa cinci ani, dar merg in Azore la fiica-mea, ginerele meu si nepotii mei, care locuiesc in baza Air Force de acolo. Nu ma asteptam sa scriu poezii intr-o baza militara! As vrea insa sa am noroc si anul acesta!