O carte despre planeta domnului Popescu

Cristian Tudor Popescu si Emil Hurezeanu s-au aflat la Iasi pe 16 martie si au reusit in citeva ore sa adune aproape la fel de mult public pe cit au reusit sindicalistii sa adune in fata Prefecturii sau a Universitatii "Al.I. Cuza", cu ocazia "primei sedinte de Guvern in teritoriu".

Demonstrantii s-au adunat intii in Aula Magna a universitatii iesene, de la ora 14.00, cu pancarte pe care scria Cuvinte rare si "Despre propaganda si manipulare in cinematografia romana". Acestia s-au dovedit a fi pasnici, au scandat lozinci insufletitoare, precum "un autograf si un cinematograf!" , "Hurezeanu pentru noi, CTP doi! ". Grupul de sindicalisti culturali s-a mutat apoi la Libraria Alexandria de pe Stefan cel Mare. Doar doua doamne au purtat in suflet un fluier mare, un megafon mic si o pancarta revolutionara cu inscrisul "am plecat, ne-am lamurit noi si cum e cu Popescu". Doua doamne au fost oripilate de discursul "murdar" al "guvernantului" de la Pro Cinema: "Pe glezna piciorului sting avea o pata liliachie".

Cristian Tudor Popescu: "Dom’le, nu mai pot! "

"Inainte primeam scrisori la redactie si cei care imi trimiteau scrisori erau mai putini, deoarece feedback-ul era mai lent. Acum tehnologia progresind, ea nu lichideaza din om mizeria, asa cum am crezut eu profund eronat la un moment dat – a fost una dintre erorile grave de logica pe care le-am facut. Am constatat insa o alta legitate – si anume ca ceea ce este putred si murdar in fiinta umana este expandat de tehnologie. Si acesti insi se pare ca ar face o depresie crunta daca eu as muri, pentru ca sensul existentei lor este sa ma injure pe mine. Sint nervosi in momentul in care nu mai scriu, desi ma detesta. Exista un geniu al invectivei la acest popor insuficient studiat, dupa parerea mea… Aceasta carte este rezultatul unei frustrari… Emil Hurezeanu spunea ca vocatia mea este mai degraba de autopsier, decit de chirurg. Asta mi se ofera, asta fac! Si cind faci meseria asta prea multa vreme, se aduna in tine o zgura, o mizga groaznica, pentru ca din cadavrele astea sare singe, sar stropi care se asaza pe tine. Gazetaria nu este o meserie de analele Academiei sau de scris romane la gura sobei, e o meserie cu contacte dure cu realitatea, in care sar diferite substante pe tine. Si atunci sint momente in care nu mai pot. Si ele sint tot mai dese in ultimii ani. Sint ca soldatii care au 4-5 ani de front si apoi, brusc, sint cuprinsi de frica. Si atunci singura sansa ca sa scape este ca tovarasii lor sa-i loveasca cu patul armelor pina la lesin. Numai asa pot sa nu-si piarda mintile si sa intre inapoi in lupta. Eu ajung la un moment dat la sufocare, ajung sa ma blochez. Ca sa mai incep o fraza cu Iliescu, cu Udrea, cu Geoana… Dom’le, nu mai pot. Pur si simplu am acelasi blocaj care m-a impiedicat sa intru in presa de dinainte de 1989. La un moment dat faci crampa scriitorului, ce sa mai zici, ce sa mai scrii? Si in astfel de momente scrii altceva. Singura modalitate de a ma debloca este sa scriu in regimul scriitorului. Exista doua regimuri de a scrie: gazetarul, in momentul in care scrie, este obligat sa aiba in fata cititorul, sa se gindeasca la un portret standard al cititorului. Scriitorul, in schimb, putin poate sa-i pese de asta. Si mie nu-mi pasa! Nu impun nimanui asta, asa sint eu. Nu am nici un chip in fata in momentul in care scriu sub regimul literaturii, nu imi pun problema daca ce scriu va fi publicat vreodata, daca va citi cineva. Acela e un meci cu mine insumi. Dincoace, e un meci cu publicul, cu tirajele, cu ceilalti colegi din presa… Trebuie ca la finalul textului sa pot eu sa il recitesc si sa-mi placa. Am nevoie de acest regim din cind in cind pentru a ma despaduchea de aceasta activitate de a scrie despre politica din Romania, care poate sa figureze la «Meserii murdare» la Discovery.

Cartea asta este si rezultatul unei stari de deruta, de confuzie in ceea ce ma priveste. In ultimii 20 de ani, scriind gazetarie, am avut tot timpul un model de viitor in cap, aveam o proiectie in cap, «scriu cu gindul la ce va fi». In prezent, trebuie sa ai o poza a viitorului in cap, in cazul gazetariei. Am scris cu acest model vreme de aproape 20 de ani, sperind – si aici este dementa pura – nu numai sa scriu niste carti care sa se vinda, ci sa scriu niste articole, sa apar in niste emisiuni care sa schimbe ceva in aceasta tara in care vor trai copiii mei. Am o credinta imbecila – cred in capacitatea culturii de a imbunatati civilizatia unei tari. Cred ca niste oameni care iau contact cu cultura nu vor mai putea comite niste acte din marginea civilizatiei. Din pacate, efortul indreptat spre un milimetru in sus a avut ca rezultat un centimetru in jos. Nu pot sa am alta perceptie, cu parere de rau. Nu stiu cum va mai arata viitorul in nici un fel, pina acum am stiut. Nu cred ca mai am organ. "

Emil Hurezeanu: "Are mai multa incredere in extraterestri ca fenomenologie a vietii"

"Autorul este inteligenta lucida, vie, neconfortabila, decapanta din cimpul comunicarii publice din ultimii ani sau poate chiar din ultimele doua decenii. Un om care scrie aproape in fiecare zi de 20 de ani despre ce i se intimpla, ce ni se intimpla, un om a carui judecata de constatare se transforma aproape instantaneu in judecata de valoare. Nu o impune, nu cere asta, ci ea este asumata de catre ceilalti in mod aproape spontan. Aceasta performanta de atletism comunicational e unica, as spune. El a devenit un abtibild al Romaniei si Romania se lipeste de el, fara sa ii faca placere asta. Lui nu ii place pentru ca este un om liber, cu o rationalitate educata la o facultate ultratehnica. Un om care nu a vrut decit sa ramina cu el insusi. Intr-o emisiune din urma cu citiva ani de la Antena 1, «Romania mea», tin minte cit de «stupefacuti» am fost atit eu, dar mai ales operatorul, cind l-am auzit spunind: «Impresia mea este ca am aparut aici ca intr-o forma de exil, am fost expulzat de undeva, dintr-una dintre planetele mele imaginare pe care incerc sa le aproximez in demersurile mele sifi » – cum ar spune domnul presedinte Basescu- «si acum astept momentul de recuperare, am tot timpul senzatia ca ar trebui sa fiu luat inapoi». Si impresia mea este asta, avind de-a face cu domnul Popescu, ca e un om mult mai cald, mai bun, mai drept, mai generos decit atunci cind il citesti sau atunci cind citesti forumurile la capatul articolelor lui din pagini. Dar aici toti sintem pe dos. Calitatile lui tin de o fervoare analitica intr-un registru de afectivitate negationista, de respingere. Nu este un om care indrageste prezumtiv fenomenele, oamenii, intimplarile lor, nu are incredere in fenomenologia vietii. Are mai multa incredere in film ca fenomenologie a vietii, in matematica, in literatura, in extraterestri, in amintirile lui personale care il leaga de Ovid. S. Crohmalniceanu sau de I.D. Sirbu. Ceea ce face el este un soi de calvar, adica scrie si se ocupa cu foarte multa acribie distrugatoare in legatura cu subiecte foarte populare pentru noi toti, dar care, se vede de departe, n-au sex appeal pentru el. Ca uneori le descopera calitati, asta o face aproape fara sa o doreasca. "