Caută 
9 MIN
Macel in Georgia, inaintea lansarii
George Onofrei: "Orice jurnalist «serios» va va spune: «A, domnule Crudu, v-ati uitat la televizor la stirile din Georgia si ati scris acest volum». Cum s-a intimplat, de fapt?".
Dumitru Crudu: Am scris acest volum inainte de a se petrece evenimentele din Georgia. Terminasem romanul cu un an inainte si i l-am trimis prietenului Vasile Ernu, iar el l-a dat mai departe Editurii Polirom. Nu vorbeam despre ceea ce urma sa se intimple, ci despre evenimentele de la sfirsitul anilor ’90. Atunci se destramase Uniunea Sovietica, iar Georgia fusese devastata de un razboi civil. Intimplarea face ca in perioada aceea eram in Tbilisi, unde am locuit vreo patru ani, si am cunoscut pe viu ceea ce s-a intimplat. E o simpla coincidenta cu istoria foarte recenta.
Foarte multa vreme am purtat in mine aceste experiente din Georgia care mi-au influentat destinul de mai tirziu. Scriind zilnic la acest roman era si un exercitiu de a nu uita romana, de a reusi sa o reinvat si mai bine si chiar de a o aprofunda. Locuiesc intr-un mediu bilingv, involuat dintr-un anumit punct de vedere. Iar romanul a reprezentat o motivatie importanta de a scrie romaneste. Am mai avut, e adevarat, si alte titluri in minte, cum ar fi Fuga din Caucaz, dar cel sub care i l-am predat lui Vasile Ernu este exact Macel in Georgia".
George Onofrei: "O alta intrebare de jurnalist «serios» este: «Nu-i asa ca ati premeditat totul? Ati scris intii poezie, apoi teatru, urma, fireste, romanul»".
Dumitru Crudu: "Asa cum spunea si doamna Adamesteanu, am mai scris un roman, anume acela pierdut. Am mai scris proza, dar pentru ca poezia «iti ia ochii», iar dramaturgia «impusca» mai repede, am frecventat aceste genuri. Iar pentru a scrie proza este nevoie de timp si trebuie sa te izolezi multa vreme de lume. Si izolarea imi reuseste mai bine in ultimul timp. Mai sint si alte lucruri, dar pot fi decojite chiar in roman".
––––-
Ce-i uneste pe doi autori atit de diferiti
Bogdan Cretu: "Scriitorii sint oricum niste fiinte stranii"
Gabriela Adamesteanu: "Am avut timp, eu si Dumitru Crudu, la Iasi, sa vorbim despre felul in care scriem, de cite ori rescriem pasajele, cum le dezvoltam. Avem o formula comuna de scris, pe care nu o voi dezvalui insa pina la capat, caci si scriitorul trebuie sa isi pastreze secretele. Totusi, ea nu este similara, pentru ca Dumitru Crudu a pierdut un roman si, astfel, pierderea lui a fost mai mare decit a mea; eu am pierdut un caiet in care aveam ceva care ar fi putut servi unei jumatati de roman".
Dumitru Crudu: "E vorba despre un roman care se numea Un englez la Chisinau si pe care l-am scris la inceputul anilor ’90. Eram in Brasov in perioada aceea si l-am pierdut la un moment dat, cind imi schimbasem gazda. Am revenit dupa o luna de zile pentru a-l recupera, iar proprietarul vinduse apartamentul impreuna cu romanul. Si nu l-am mai gasit nici pina astazi, am auzit c-ar fi in Italia acel domn. Revenind insa la asemanari, doamna Adamesteanu mi-a povestit ca e si ea legata de Basarabia, parintii dumneaei s-au cunoscut la Chisinau, s-au casatorit in Moldova. Eu sint din Chisinau, deci iata un punct comun".
Impresia de viata
Bogdan Cretu: "Doi scriitori sint oricum niste fiinte stranii si, cum apar, ii leaga ceva obligatoriu, macar faptul ca sint diferiti de noi, cei care ii secondam stingaci de aici. Sa incercam insa sa raspundem putin mai serios. Oricita teorie am vehicula si vintura, din oricite unghiuri ne-am apropia de opere, pina la urma trec prin sita cele care ne conving. Cele care, altfel spus, creeaza viata. Or, in cazul Gabrielei Adamesteanu si al lui Dumitru Crudu, cred ca despre asta este vorba. Mai precis, despre doi scriitori care reusesc foarte acut sa creeze impresia de viata. Dumitru Crudu a fost si unul dintre semnatarii Manifestului fracturist, care exact asta spunea: ne-am saturat de literatura care vorbeste in numele unor zei morti, in numele nimanui si care nu mai are nici o legatura cu viata. Se vedea si din poezia lui Dumitru Crudu, se vedea si din teatru, si din romanul care va aparea, Macel in Georgia, ca acele personaje nu sint simple fantose sau marionete manipulate, fie si discret, de un scriitor-papusar, ci oameni de care aproape te lovesti prin casa. Exact acelasi lucru cred ca se intimpla si in cazul romanelor Gabrielei Adamesteanu. De pilda, citesti o carte precum Intilnirea si nu stii la ce sa fii atent: la acea orchestrare erudita a tehnicilor literare? Nu ai cum sa te lasi furat de asta pentru ca, dincolo de aceste metode pe care orice om mai istet si le poate asimila, exista acele povesti de viata rostite de voci straine, exista acea polifonie care iti da aceeasi impresie: ca te afli in proximitatea personajului, care aproape ca-ti devine egal. Asta daca ai altruismul de a face o lectura cum se cuvine, uneori de identificare. Or, cei doi sint autori care te obliga sa-i citesti renuntind la acea conventie, la bariera pe care o pune cartea intre autor si cititor".
Lumea fracturata de o istorie dementa
Doris Mironescu: "Sigur ca autorii sint din generatii diferite, care se asaza in segmente diferite ale istoriei literaturii romane contemporane. In acelasi timp insa, sint autori care scriu in prezent despre lucruri fatalmente asemanatoare. Lumea in care traim, in care traiesc si autorii, este una modelata, fracturata de o istorie adesea dementa. Nu-i nevoie sa apelam acum neaparat la imagini panicarde, ii putem spune pur si simplu istorie, o istorie care modeleaza vieti. Din acest punct de vedere, da, sint doua opere foarte asemanatoare. Evident, cumva arata viata in Chisinau sau in Tbilisi, unde se petrece actiunea viitorului roman al lui Dumitru Crudu (Macel in Georgia – n.r.), si altfel existenta din ultimii ani de comunism din Romania sau putin dupa aceea, cum se intimpla in nuvela Gara de Est a Gabrielei Adamesteanu. Aici deja intervin deosebirile, cred. Pentru ca un fel de roman scrie Crudu, un altfel Gabriela Adamesteanu. Romanul lui Crudu este oniric si fantast, si foarte imaginativ, are de-a face cu o istorie hiperbolizata care transforma oamenii si adesea ii reduce la conditia de simple marionete ale imaginatiei. Sint foarte multi scriitori in romanul lui Dumitru Crudu, iar acestia au, fiecare, tendinta de a modela realitatea pe care o traiesc, de a o schimba. In lumea Gabrielei Adamesteanu, scriitorii sint mult mai rari, lumea este mult mai asezata. In acelasi timp, e una care poate sa ofere o multime de surprize cititorului, in sensul ca focalizeaza interesul acestuia pe un anumit personaj si apoi pe altul si apoi inapoi. Se poate vedea astfel, de exemplu, in nuvelele din volumul din 1979, Daruieste-ti o zi de vacanta, cum aceeasi realitate poate fi extrem de diferita in aceeasi camera cind doua personaje sint de fata".
O miza sporita
Antonio Patras: "Cartea lui Dumitru Crudu seamana din anumite puncte de vedere cu cea a lui Benedict Erofeev, Moscova Petuski, dar si cu a unui prozator care este aici de fata, Nichita Danilov, Locomotiva Noimann. E un text foarte legat, coerent, cu miza mult mai mare decit fantezia onirica, cu o miza etica. Iar asta il apropie de fapt pe Dumitru Crudu de Gabriela Adamesteanu, efectul de observatie mai larga sociala, cronica sociala chiar".
––––––
De ce arta nu trebuie sa lezeze
George Onofrei: "Acum ceva timp ati fost implicat intr-un scandal, inclusiv mediatic, legat de punerea in scena la Iasi a piesei Steaua fara… Mihail Sebastian. Mai precis, organismul de gestiune colectiva a drepturilor de autor, CopyRo, a incercat sa va puna bete in roate. Cum va raportati acum la acel moment?".
Dumitru Crudu: "La mijloc fusese vorba despre faptul ca Jurnalul lui Mihail Sebastian este unul incomod pentru o parte dintre scriitorii si oamenii de cultura de astazi. Doamna de la CopyRo facea parte din aceasta tagma si ii cunostea personal pe unii dintre scriitorii blamati de Sebastian si mai era si prietena cu anumite personaje culturale care, de asemenea, aveau niste resentimente. Discutia insa chiar a murit inainte de a se naste".
George Onofrei: "Dar a fost un moment definitoriu pentru felul in care functioneaza institutiile culturale in Romania".
Dumitru Crudu: "Ideea doamnei respective era ca nu trebuie sa ii defaimezi pe scriitorii in voga sau pe clasicii literaturii. Si ca nu e bine nici ceea ce a facut Mihail Sebastian! Insa exista Jurnalul, de la acest document am plecat, iar in piesa mea exista si punctele de vedere ale lui Camil Petrescu si ale celorlalti autori care ies «sifonati»".
––––-
Cita munca investesc autorii in limbaj?
Bogdan Cretu: "Nu pare deloc un roman-atelier de testare a limbii romane, dimpotriva! M-am gindit chiar la un fel de virtuozitate stilistica. Pentru cititorul crescut aici, in Romania, la scoala limbii romane literare, tot ceea ce vine de dincolo, din Republica Moldova, pare exotic, pitoresc, uneori exista acel comic de limbaj obtinut pe spatii foarte scurte.
Pe de alta parte – si ma gindesc aici si la Dimineata pierduta -, exista acel limbaj specific unui anumit mediu, ilustrat de personajul principal, de Vica, limbaj care nu este deloc la indemina oricarui scriitor. Ceea ce in ambele carti apare evident este acea naturalete a limbajului, care nu pare deloc fortat, nu pare erudit. Intrebare e banala: cita munca incape acolo, cita documentare?"
Gabriela Adamesteanu: "In primul rind, e vorba de a avea «ureche», trebuie sa ai asta «din dotare». Apoi este o optiune. Inainte chiar sa incep sa scriu, citeam romane, iar scriitorii din epoca aveau personaje foarte interesante in carti, care insa vorbeau toate la fel. Traiam, e adevarat, intr-o epoca falsa, dar asta ma calca pe nervi cind citeam si, in acelasi timp, eram la rindu-mi atit de timorata in legatura cu capacitatea mea de a face asta, incit mi-am ingropat in prima carte dialogurile in text de frica sa nu se vada cit erau de superficiale. Eu singura nu stiam ca pot sa merg mai departe. Pe urma, ajunsesem la o alta nebunie, in Dimineata pierduta, ca voiam ca fiecare personaj sa vorbeasca in propria sa limba".
Dumitru Crudu: "M-a interesat, fireste, ca o propozitie sa sune cit mai natural si, spre deosebire de unii scriitori care nu-si citesc textele dupa ce le-au scris, mi se intimpla sa citesc acelasi text de zeci de ori si sa-l redactez. E foarte important ca propozitia sa sune cit mai natural. Pe de alta parte, mi-am ciulit si eu urechile la emisiunile de televiziune, spre exemplu «Fanatik Show», unde apar tot felul de personaje care vorbesc intr-o limba foarte mustoasa, colorata. Pina si acolo unde nu te astepti poti descoperi fraze care «iti iau ochii»".
––––-
Gabriela Adamesteanu despre publicarea Seriei "Opere"
Bogdan Cretu: "De obicei, cind un scriitor intra intr-o serie «Opere», e semn clar ca se clasicizeaza, ba chiar exista riscul muzeificarii. Nu v-a mirat ipostaza aceasta de autor de «Opere»? Pentru ca, din perspectiva criticii, ipostaza este una foarte indreptatita, dar va intreb personal cum este sa vedeti pe coperta scris «Gabriela Adamesteanu – Opere".
Gabriela Adamesteanu: "Cred ca ceea ce m-a ajutat sa nu ma sperii e faptul ca alte edituri apucasera deja sa scoata niste serii de autori, iar acestia erau mai mult sau mai putin colegi ai mei de generatie, de epoca, formula literara. Asta m-a mai linistit. Al doilea este faptul ca, asa cum am si spus, nici nu se anunta ca se termina opera. In mod normal, ar fi trebuit sa aranjez altfel volumele, nu sa pun in primul volum cartea care e a treia cronologic, iar pe prima sa o includ in ultimul volum ca sa zapacesc pe toata lumea si pe mine insami. Insa asta, recunosc, a fost o strategie ca sa nu ma simt exact cum ziceti. In acele tatonari de prefatator am primit un text care era atit de putin flatant pentru mine, incit m-am simtit destul de linistita ca nu am intrat in zona muzeelor. Daca se mai pot spune destule lucruri rele despre mine, inseamna ca sint inca vie".
Doris Mironescu: "Intrebarea mea urmatoare face apel, desigur, la Caragiale. Si va intreb, doamna Adamesteanu, va iubiti personajele? Le uriti?".
Gabriela Adamesteanu: "Daca iti iubesti personajele, le omori. Ceea ce am observat in general e ca, in momentul in care iti iubesti un personaj, il vei face artificial. Nu imi urasc personajele, daca ele ies insa odioase… Eu speram ca nu ies asa de rau. Se vorbeste in legatura cu cartile mele despre cruzime, in schimb eu simt ca trebuie sa iau distanta fata de personaje".
Îți recomandăm
