America lui Sandburg

Apărut ca un poet al Americii aflată într-un moment maxim de expansiune a sa, Carl Sandburg, preluând tonul lui Walt Whitman, poetul Firelor de iarbă, care a cântat ca nimeni altul măreţia omului şi a Americii, a trecut firul liric prin Ţara pustie a lui T.S. Eliot, scris după o cădere nervoasă, un poem în care fiinţa, istoria şi civilizaţia umană transcend dincolo de realitatea obişnuită, aflată undeva la intersecţia dintre fluviul Mississippi şi râul Lethe, Carl Sandburg reuneşte tonurile şi fluviile din care izvorăşte lirica lui Whitman legând-o de Ţara pustie a lui T.S. Eliot, marele său contemporan, poet englez, născut în pe pământ american, la St. Louis, statul Missouri. Dacă lirica lui Eliot e accesibilă mai mult elitelor, cea a lui Carl Sandburg, prin forţa şi simplitatea pe care o degajă, la fel ca şi versurile lui Whitman e accesibilă tuturor. În mare, mesajul lui nu diferă prea mult de cel al lui Eliot. Prin eliminarea bruiajelor, a vertijurilor transcendentale ce unesc la Eliot lumea aceasta cu lumea morţilor, Carl Sandburg ajunge la o simplitate absolută. Poet al timpului său, el presimte timpul care o să vină, şi în care întreaga civilizaţie a lumii va intra în colaps. El cântă America, dar cânta America aflată în plină apocalipsă, cântă civilizaţia, dar şi ceea ce va urma. America lui se află la antipodul Americii lui Whitman. Ea e doar un foc de vreascuri pe ruina ei, foc la care îşi încălzesc mâinile supravieţuitorii aflaţi într-o stare de decrepitudine profundă. În ciuda tonului prea puţin optimist, Carl Sandburg a fost un poet iubit şi apreciat atât de americanii de rând, cât şi de politicieni şi de elite. La moartea sa, pe 22 iulie 1967, preşedintele de atunci al SUA, Lyndon B. Johnson, a rostit o frază memorabilă: „Carl Sandburg a fost mai mult decât vocea Americii, mai mult decât poetul forţei şi geniului ei. Era America.” Da, într-adevăr Carl Sandburg s-a confundat cu America, dar nu cu America timpului său, ci cu America postumă.

În acest sens, lectura poemului său intitulat „Patru preludii pentru jucăriile vântului” e revelatoare.

Începutul poemului cuprinde toată chintesenţa preludiilor: „Femeia cu numele Mâine

stă aşezată ţinând o agrafă între degete,/ şi liniştită, pe-ndelete,/ îşi aranjează părul cum îi place,/ îşi împleteşte ultima cosiţă,/ înfige agrafa la locul potrivit,/ şi se întoarce glăsuind alene: „Ei, şi?/ Bunica mea, numită Ieri, s-a dus./Ei, şi? Morţii cu morţii.” Trimiterea se face la Parcele sau Moirele din mitologia greacă, la cele 3 surori care decideau soarta fiecărui suflet, de la naştere până la moarte. Clothos, cea mai mică dintre parce, torcea firul vieţii veghind asupra naşterii. Cea de-a doua, Lachesis, decidea lungimea firului, adică a vieţii, find preocupată îndeaproape de destinul fiecărui om. Cea mai mare dintre ele, Atropos, tăia firul vieţii, rolul ei fiind unul distructiv, simbolul ei fiind extincţia. În cazul poemului lui Carl Sandburg femeia cu numele de Mâine care-şi împleteşte ultima cosiţa o întruchipează tocmai pe Atropos. Citit din această perspectivă, primul preludiu al poemului lui Sandburg face trimitere la fraza ce stă scrisă deasupra intrării în Infernul lui Dante: „Lăsaţi orice speranţă, voi cei care intraţi.” Doar în aparenţă, monologul femeii cu numele Mâine e optimist: „Bunică-mea, numită Ieri, s-a dus. Ei, şi? Morţii cu morţii”, spune ea, dar mai adaugă: „Şi viii cu viii”. Viii lipsesc din peisajul lui Carl Sandburg, căci viul a fost transferat în ţărmul morţii. Acolo, e de fapt, ţara pustie, viitorul lor.

 

Carl Sandburg

Patru preludii pentru jucăriile vântului

I.

Femeia cu numele Mâine

stă aşezată ţinând o agrafă între degete,

şi liniştită, pe-ndelete,

îşi aranjează părul cum îi place,

îşi împleteşte ultima cosiţă,

înfige agrafa la locul potrivit,

şi se întoarce glăsuind alene: „Ei, şi?

Bunica mea, numită Ieri, s-a dus.

Ei, şi? Morţii cu morţii.”

 

II.

Uşile de cedru erau

şi inscripţiile aveau rame de aur,

şi fecioarele erau fecioare de aur,

şi inscripţiile vorbeau şi fecioarele cântau:

„Noi suntem cea mai mare cetate,

cel mai mare popor;

nimeni n-a fost vreodată asemenea nouă”.

Uşile stau răsucite în balamalele rupte.

Perdelele ploii flutură-n vânt şuierând,

acolo unde-alergau fecioare de aur şi inscripţii spuneau:

„Noi suntem cea mai mare cetate,

cel mai mare popor;

nimeni n-a fost vreodată asemenea nouă”.

 

III.

Toate acestea au fost pe vremuri, cândva.

Oameni puternici zidiră-o cetate

şi-ntemeiară-un popor.

Şi au plătit menestrelii să cânte şi femei să le ţină isonul:

„Noi suntem cea mai mare cetate,

cel mai mare popor;

nimeni n-a fost vreodată asemenea nouă”.

Şi pe când trubadurii cântau,

şi oamenii Puterii stăteau ascultând,

şi plăteau din belşug cântăreţii,

şi se simţeau cât se poate de bine,

mai erau şobolani şi şopârle care-ascultau…

Şi astăzi singurii care ascultă

sunt şobolanii şi şopârlele.

Şi negrii corbi

ce ţipă „Cra, Cra!”,

când aduc noroi şi crenguţe

clădindu-şi un cuib

peste slovele săpate în uşile

ale căror inscripţii erau de aur,

ale căror rame erau de aur,

atunci când fecioarele de aur cântau:

„Noi suntem cea mai mare cetate,

cel mai mare popor;

nimeni n-a fost vreodată asemenea nouă”.

Şi astăzi singurii cântăreţi sunt doar corbii ce ţipă,

„Cra, Cra!”,

Iar palele ploii plâng în vânt pe sub uşi,

şi singurii care ascultă sunt astăzi şobolanii

şi şopârlele.

IV.

Ghearele şobolanilor

zgârâie pragurile;

cuneiformele paşilor lor

ne vorbesc despre nobleţea şobolanilor

şi flecăresc despre sânge albastru,

şi trăncănesc despre aleasa stirpe

a moşilor şi strămoşilor

şobolanilor.

Şi vânturile se împletesc,

şi pulberile se răsucesc în vârtej pe la uşi,

şi nici ceea ce scriau ghearele şobolanilor

astăzi nu ne mai spune nimic

despre cel mai mare popor, de cea mai mare cetate,

acolo unde oameni puternici ascultau

şi femei murmurau: „Nimeni n-a fost vreodată asemenea nouă”.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

 

Publicitate și alte recomandări video