Caragiale – de la lupta împotriva imperialismului american, la masculinitatea toxică

1952 – citate din volumul Studii şi conferinţe cu prilejul centenarului I.L.Caragiale.

„Trahanachii, caţavencii, dandanachii şi farfurizii n-au murit. Îi recunoaştem în politicienii veroşi şi criminali ai imperialismului americano-englez. Asemenea eroilor lui Caragiale, ei rostesc discursuri sforăitoare despre ‘progres’, ‘democraţie’, ‘pace’, săvârşind în acelaşi timp ororile cele mai înfiorătoare şi pregătind un al treilea măcel mondial. În epoca imperialismului toţi aceşti demagogi odioşi au devenit şi mai periculoşi, şi mai înrăiţi. Ei au trecut de la demagogie şi escrocherie, la gangsterism şi crimă organizată, ridicată la rangul de principiu de stat.”

„Oare pretenţia imperialismului american de a apăra spaţiul atlantic, (…) pretenţia lui de a construi peste tot, pe pământuri străine, bazele sale, de a trimite peste tot trupele sale, de a distruge peste tot industriile locale pentru a putea desface mărfurile sale, de a sugruma cultura naţională pentru a difuza în locul ei ersatz-cultura sa, oare toate acestea nu sunt întocmai (…) revendicările D-lui Marius Chicoş Rostogan?”

„Asemenea atitudine critică reflectă punctul de vedere al maselor populare şi se întâlnea, pe o suprafaţă destul de întinsă, cu critica formulată de clasa muncitoare, adică de partea cea mai conştientă şi mai avansată a poporului.”

„Opera lui Caragiale (…) ne ajută să înţelegem trecutul şi să preţuim epoca noastră, a construirii socialismului.”

„Familia burgheză. Ce sacrosantă instituţie! Lăcaş de cultivare a celor mai înalte calităţi morale! Nu voia oare ramolitul hitlerist Pétain să facă din ea ’baza’ întregii societăţi?”

„În lagărul imperialist, specia Caţavencilor, ce-i drept a unei posterităţi sinistre şi abjecte pe lângă care eroii lui Caragiale erau îngeri nevinovaţi, trăieşte, se îngraşă din sudoarea noroadelor năpăstuite şi trăncăneşte în discursuri tot atât de neroade şi demagogice.”

***

După şapte decenii: citate din volumul Analize literare feministe. Culegere de comentarii pentru BAC (2020).

„Lumea politică descrisă de Caragiale este o lume a bărbaţilor obsedaţi de discursuri inflamate patriotic, gata în orice moment să şantajeze ca să-şi păstreze poziţia sau să-şi revendice un nou statut, măsluitori ai votului, conformişti, turmentaţi, abulici.”

„Zoe, singura femeie din piesa lui Caragiale, este un instrument politic, este ceea ce am putea numi ’anticamera sentimentală a politicii’. În timp ce personajele piesei sunt definite prin statutul şi prin funcţiile pe care le au, (…) despre Zoe ni se spune că este ’soţia lui Trahanache’. Zoe e instituită din prima secundă prin apartenenţă, prin rolul de soţie. Zoe nu e cineva, Zoe e a cuiva.”

„Nu întâmplător, cea care pierde scrisoarea este ea, şi nu cel care i-o adresează. Ea este vinovată de pierderea scrisorii, ea este singura responsabilă. Gestul ei e pus pe seama învolburării, frivolităţii, nesăbuinţei, nestăpânirii erotice şi incapacităţii de a-şi conştientiza şi controla propriile acţiuni.”

„Femeia este scrisoarea pierdută, bărbaţii sunt voturile pentru care se luptă. Femeia e asociată unei pierderi, bărbaţii sunt asociaţi câştigării (alegerilor). Viziunea non-emancipatoare asupra personajului feminin este evidentă de-a lungul întregii piese”.

Zoe „e accesoriul, trofeul cu care Zaharia Trahanache se mândreşte într-o societate a bărbaţilor în care femeile intervin doar dacă pierd ceva, doar atunci când suspină după cineva, doar atunci când aşteaptă devastate să le apară minţi masculine călăuzitoare, doar atunci când se supun poziţiei celor care contează”.

„Zoe i se adresează lui Trahanache cu ’nene’, apelativ care o plasează într-o poziţie subordonată, într-o poziţie care nu vădeşte un parteneriat echitabil, implicare egală în cuplu şi decizii comune.”

„Singurul personaj feminin din O scrisoare pierdută e portretizat în mod misogin, confirmând clişee de gen care întăresc un discurs dramaturgic în care femeile sunt ’dame bune’, necugetate, iraţionale, imature.”

În fond, cele două interpretări se întâlnesc, întrucât imperialiştii erau bărbaţi. Şi, alt punct comun, ambele puncte de vedere reuşesc performanţa să ne propună un Caragiale trist, fără urmă de umor.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video