Cinşpe regiuni de inspiraţie sovietică…

Baiul cel mare e că până acum astea sunt singurele idei de reformare administrativă vehiculate în ultimul deceniu de fostele şi actualele autoritaţi administrative şi politice la fel de nepricepute ale României. Personal, le consider erori extrem de grave în abordarea reformei administrative, ce vor avea consecinţe catastrofale la nivel teritorial – unele oraşe, încă importante astăzi, vor deveni insignifiante mâine, nemaivorbind despre riscul de a crea nişte „monstruozităţi” comunale nefuncţionale.

În urmă cu câteva zile, Camerele de Comerţ şi Industrie ale României au organizat o întâlnire cu organizaţiile patronale şi profesionale din România. Printre discuţii, s-a strecurat şi tema reorganizării teritoriale „totale” a României prin reducerea numărului de judeţe la 15 şi prin redefinirea comunei ca o unitate administrativ teritorială (UAT) cu minim 5000 de locuitori. Pentru a obţine astfel de UAT-uri locale e necesară comasarea a două, trei, poate şi a mai multor comune actuale.

Putem zice că aceste grupuri de interese nu au competenţe în gestionarea şi reformarea administrativă a teritoriului. Astfel, cei interesaţi în menţinerea status-quo-ului teritorial actual, dar şi cei ce întrevăd erori grave într-o astfel de abordare a reformei administrative pot trece cu vederea aceste informaţii. Cu alte cuvinte, nu se va întâmpla prea curând o remodelare administrativă a teritoriului naţional. Dar lucrurile nu mai par chiar aşa de liniştitoare. Atenţie! Nu mai e vorba de actori politici, ci despre grupuri de interese ce nu-şi pot aroga paternitatea acestor idei. Ideile au fost enunţate şi vehiculate cu o oarecare periodicitate de către diverşi politicieni încă din perioada guvernului Cioloş. Dacă se rostogolesc cu înverşunare aceleaşi idei, înseamnă că ceva, ceva se poate întâmpla. Reforma administrativă poate deveni realitate, din păcate, într-o formă greşită.

Înainte de a trece la miezul problemei, ţin să mai precizez că sunt adeptul regionalizării, dar nu în configuraţii teritoriale mici, de tipul vechilor regiuni de inspiraţie sovitetică. Avem nevoie de regiuni mari, capabile să-şi negocieze evoluţia cu diversele paliere administrative şi politice superioare şi să devină competitive la nivelurile naţional şi european. Dacă ar fi să obţinem nişte regiuni asemănătoare mediei demografice a nivelului NUTS 2 polonez (singurul exemplu de bune practici în regionalizare din estul UE!), ar trebui să ne limităm la 7,8, maxim 10 regiuni, construite fie din perspectiva identitară, fie bazându-ne pe polii urbani mari, capabili să gestioneze teritoriul.

De asemenea, sunt şi un susţinător al intervenţiei radicale la nivelul administrativ local. Dar, în acest din urmă caz, nu văd în comasarea unor comune calea demnă de urmat. O variantă mai eficientă şi mai puţin brutală pentru experienţa cotidiană a locuitorilor ar fi înfiinţarea unui nivel administrativ intermediar de tip LAU1 (plasă), care să preia cvasitotalitatea funcţiilor administrative de la comunele actuale. Vreo 400 la nivel naţional. Acestea pot avea reşedinţa în oraşe sau unele centre de comună evaluate funcţional, atunci când vorbim de zone unde reţeaua urbană e incompletă. În centrele de comună ar trebui să funcţioneze nişte filiale ale plaselor cu unul sau doi funcţionari, care să intermedieze relaţia dintre locuitori şi centrul de plasă.

Pentru că avem o administraţie locală mult prea pulverizată în UAT-uri de mici dimensiuni şi ineficiente, spre acestea mi-aş îndrepta mai întâi atenţia.

De ce ar fi mai eficientă plasa decât comuna în administraţia locală?

Principala problemă a nivelului administrativ local e că nu îşi poate susţine cheltuielile de funcţionare. 80% dintre UAT-urile României şi peste 90% dintre cele rurale se află în această situaţie.

Dacă scoatem din calcul localităţile urbane şi comunele mai eficiente din periurbanul marilor oraşe, în privinţa veniturilor avem de-a face cu o autocorelaţie spaţială pozitivă – comunele din proximitate sunt mai asemănătoare între ele decât cu cele situate la mai mare distanţă. Cu alte cuvinte, există o mică probabilitate ca în proximitatea unei comune sărace să găsim o comună mai bogată, care în eventualitatea unei comasări administrative să eficientizeze noua construcţie teritorială LAU2 – comuna cea mare. Şi această realitate nu e specifică doar Moldovei, Olteniei sau sudului Munteniei, cum am fi tentaţi să credem, ci şi Câmpiei Transilvaniei, situată în centrul geometric al Ardealului, Dealurilor Sălajului, chiar Banatului – mai ales a celui montan.

Dacă unim doua-trei sărăcii, nu obţinem o comună mai bogată (în zonei Deltei sau prin Caraş-Severin şi Hunedoara ar trebui poate mai multe comune), care să-şi susţină teritorialitatea administrativă. E real faptul că vom face o economie la buget, dar vorbim de una nesemnificătivă. Să presupunem că vom uni o comună de aproximativ 1000 de locuitori, care pentru cheltuielile de funcţionare administrativă primeşte până la de 4 ori mai mulţi bani de la bugetul naţional decât veniturile proprii, cu una de 4000 de locuitori (asta doar dacă vom găsi aşa ceva prin proximitate), care şi aceasta e subvenţionată de la buget, nu vom obţine o construcţie teritorială capabilă să se susţină singură din perspectiva financiară. Noua comună va avea în continuare un primar, un viceprimar şi măcar 15 consilieri, să nu mai vorbim şi despre „plutonul” de funcţionari şi alţi salariaţi dependenţi de comună. Cu alte cuvinte, s-a redus un post de primar, unul de viceprimar, 9 consilieri (numărul minim de consilieri pentru comunele de talie mică), poate un secretar şi e posibil unul sau doi alţi salariaţi.

Într-o zonă cu o densitate foarte redusă a populaţiei, ca să obţinem 5000 de locuitori pentru o comună trebuie să unim trei, patru, poate cinci comune actuale. Astfel, în Delta Dunării şi în zonele montane există riscul de a crea „monstruozităţi” şi de peste 1000 kilometri pătraţi, fără nici cea mai modestă coeziune teritorială şi identitară. Să presupunem că o astfel de nouă comună ar avea 1000 de km pătraţi. Chiar dacă ar avea formă circulară (puţin probabil) şi noua reşedinţă s-ar afla fix în centrul geometric, un locuitor de la marginea comunei ar trebui să învingă cel puţin 17,85 de km pentru a-şi rezolva problemele de birocraţie. În realitate, nu numai că geometriile nu sunt apropiate de forma unui cerc şi e posibil să punem între cetăţeanul de la margine şi centrul de comună peste 25 sau 30 de km, dar şi frâna distanţei e una mare pentru astfel de construcţii terioriale – suprafeţe lacustre în Deltă, pante greu de învins în zonele montane. În astfel de condiţii, cum să mai susţii dezvoltarea durabilă a comunităţilor pe care le-am izolat şi mai mult printr-o astfel de intervenţie administrativă?

Pe data viitoare, când ne vom focaliza pe necesitatea nivelului administrativ LAU1 (plasa), ce pare o construcţie teritorială mai etică şi mai echitabilă la nivel local decât comunele mari obţinute prin comasarea comunelor mici de astăzi.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi