Ciuperci şi tandreţe, cu un dram de umor

Văd filmul. La ieşire citesc pe unele feţe semne de cel puţin nedumerire. Un scurt dialog, la cald, îmi aduce o destul de directă mărturisire a dezamăgirii celuilalt, pe care o înţeleg (îmi dau seama care îi este sursa, unde e, aşa zicând, pricina „aşteptării frustrate“), n-o resping, dar nici nu mi-o însuşesc. E şi prea devreme. Sau mult prea la cald. În fond, ce anume şi de ce ar fi dezamăgitor în Phantom thread? O poveste în care totul gravitează în jurul unui incorigibil celibatar, unul nu copt, de-a dreptul răscopt, rigidul Mr. Wood­cock (Daniel Day-Lewis), mare creator de modă londonez, specializat în rochii de mare lux, pentru răsfăţata şi opulenta sa clientelă, fie aristocratică, fie snoabă. O lume aproape exclusiv a femeilor, nu numai destinatarele-beneficiare ale creaţiilor-unicat, ci şi mica armată din atelier, aflată sub comanda lui dictatorială, dar divinizându-l. Un univers închis, zăvorât în el însuşi, sub tutela unui temperament şi caracter tiranic, reflexele-i de stăpân absolut fiindu-i pentru prima oară contrazise de Alma, protejata ţeapănului patron, fosta chelneriţă descoperită recent ca un posibil manechin de top şi devenită iubită, dar, în ambele ipostaze, ţintuită în roluri reduse la un soi de prezenţă neutră, aş zice: chiar de cvasi-obiect, sursa revoltei feminine şi a unei sui generis tactici de „reeducare“ a bărbatului monoman, posedat de vocaţia lui creatoare, atât de în stare să-l golească parcă, în neclintita rutină a existenţei sale, de orice (măcar) licăriri de fiinţă vie şi autentică. Ei, bine, Alma a descoperit o cale, altfel deloc nouă, de reumanizare a acestui bărbat glacial şi workaholic.

Ciupercile otrăvitoare, da, dar fiţi pe pace, nu se cade nici în Hitchcock, nici în Agatha Christie, mai degrabă e un soi de „citat“ în fentă, venind dinspre romane şi filme franţuzeşti, destul de frecvent populate cu soţii meştere în reţete personale de ucigaşă artă culinară. Toate astea rămânând doare sugestii ludic-ironice ale scenariului şi filmului destinate nouă, spectatorilor, cu o justificată prezumţie de umor nu numai al emisiei, ci şi al receptării. Şi iată şi reverenţa aproape parodică a întorsăturii doar aparent poliţiste: Alma nu e o infamă soţie ucigaşă, ci ea practică o abilă pedagogie (conjugală, de la o vreme) a desţepenirii bărbatului, a aducerii lui pe o astfel de cale, la nevoia de a fi ocrotit, protejat, mângâiat. Cum? Graţie dozajului pomenitelor ciuperci, aşa încât să nu-l omoare, dar să-l facă să se simtă vulnerabil, neajutorat, cvasiinfantilizat, de stările efect al bine temperatului „tratament“. Urmarea celei dintâi astfel de „proceduri“ e că o cere de soţie, dar revenirea lui, curând, la obişnuita-i rigiditate şi ursuzenie ale celui mereu absorbit în trăiri exclusiv monomaniacale va face, logic, necesară reluarea procedurilor de îmblânzire a bărbatului. Să fluierăm filmul pentru mai ştiu e ce delict „estetic“ de cădere într-o gamă, cel puţin aparent, fri­volă sau de aproape vodevilesc minor?

Ar fi să ignorăm un anumit slalom stilistic pe care filmul îl desfăşoară pe toată întinderea sa, de la Cenuşăreasa propulsată, vertiginos, de hazardul întâlnirii lor în medii dominate de glamour şi fame şi o Galatee revoltată împotriva Pygmalion-ului său la numeroasele semne de subterană arhitectură psihanalitică (doar sugerată, mai mult aluziv) a formulei caracterului protagonistului. Dar aceleaşi semne, de fiecare dată, relativizate într-un joc de nuanţe bemolizat-ironice: „bătrânica“ Cyrill, sora, şi ea dominatoare, a protagonistului, apoi obsesia filială a amintirii mamei în memoria protagonistului (şuviţa de păr maternă „firul fantomă“?) şi încă mai departe, până la complicitatea celor doi, Woodcock şi doamna sa Alma, în unicul act de revoltă în tandem, dar şi în treptata lor înţelegere pe tema beneficului tratament cu ciuperci, singurul care reuşeşte să-l scoată pe el din crisparea-i obişnuită şi să-l readucă, în fond, la viaţă, să-l elibereze, scoţându-l din carapacea unei închideri voluntare, dar devenită crustă în monomania creatorului de rochii (cu deloc întâmplătoarea sugestie de feti­şism vestimentar). Sigur că nu-i o capodoperă. Dar nici vreun film de tratat cu o mult prea „serioasă“ acreală. Un dram de umor nu-i strică spectatorului venit să vadă filmul.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video