Cum e posibil un stat minimal? (2)

Să presupunem că locuiţi într-un bloc şi că vecinii dumneavoastră decid montarea unei antene colective, iar dumneavoastră sunteţi singurul care vă opuneţi. Dacă vecinii dumneavoastră cumpară antena şi o montează în aşa fel încât dumneavoastră să nu beneficiaţi de serviciile ei, avem de-a face cu o majoritate neopresivă. Dacă, dimpotrivă, vecinii vă obligă să contribuiţi la cheltuielile legate de cumpărarea şi montarea antenei, majoritatea devine opresivă. Unii ar putea spune că majorităţile neopresive nu mai sunt majorităţi. Totuşi, în exemplul meu, majoritatea neopresivă chiar cumpără şi montează o antenă colectivă, ceea ce înseamnă că decizia chiar aparţine majorităţii.

Cu alte cuvinte, într-un regim propriu-zis republican majoritatea nu poate lua decât decizii Pareto-optimale. (O decizie este Pareto-optimală dacă ea conduce la îmbunătăţirea situaţiei unui individ sau a mai multora fără ca situaţia celorlalţi să se înrăutăţească. Prin urmare, dacă s-ar putea stabili ca decizia vecinilor dumneavoastră de a vă obliga să contribuiţi la cheltuielile de cumpărare şi de montare a antenei nu vă înrăutăţeşte situaţia, ea va fi una Pareto-optimală, deci nu veţi avea nici un motiv să nu vă supuneţi ei.) E limpede acum că orice stat mai mult decât minimal guvernează după principii imperiale, care permit unor indivizi să îi agreseze pe ceilalţi, astfel că victimele agresiunii ajung să fie guvernate împotriva voinţei lor.

*

Acum, orice stat este unul redistributiv. Fiind un furnizor de bunuri publice, statul reordonează bunurile private. El extrage bunuri private de pe piaţa liberă pentru a finanţa cu ele producţia de scopuri comune. Dar am văzut deja că producţia de bunuri publice este iraţională; în cazul ei, calculul economic este imposibil. În consecinţă, deciziile privind producţia şi furnizarea de bunuri publice sunt cu necesitate arbitrare. Ceea ce înseamnă că extracţia de bunuri private este cu necesitate arbitrară şi, oricum s-ar face, ea are consecinţe redistributive. Pentru că cel puţin o parte dintre bunurile private extrase de pe piaţă ajung în posesia membrilor agenţiei guvernamentale autorizate să furnizeze bunul public.

Există mai multe diferenţe între acest tip de transfer şi transferurile de bunuri private pe o piaţă liberă. În primul rând, acest transfer nu este un schimb. Individul nu renunţă la ceva pentru a primi în schimb altceva. Nu poate fi vorba despre un transfer reciproc de bunuri, pentru că bunurile publice sunt netransferabile. Indivizii sunt deja în posesia bunului public din momentul în care decid că au un scop comun. Ei nu renunţă la o parte din bunurile lor private ca plată pentru un nou serviciu, ci ca dovadă că au un scop comun. Tocmai de aceea impozitul este obligatoriu; a nu-l plăti înseamnă a nu recunoaşte scopul comun, deci a invalida consensul care face posibil statul. (Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul în care este permisă existenţa „călătorilor clandestini legali”. Ar putea fi impusă, de exemplu, o regulă prin care veniturile aflate sub o anumită limită nu sunt impozitate; sau prin care indivizii cu statut social special, să zicem „nobilii” nu plătesc impozit. Dar în acest caz caracterul redistributiv al statului devine şi mai evident.) A plăti impozit înseamnă a valida un scop comun. Ceea ce înseamnă că impozitele nu au o valoare economică, ci una exclusiv simbolică. Nu cumpăr nimic plătind impozit, ci dovedesc astfel că am ceva în comun cu ceilalţi, ceva care mă face indistinct de ceilalţi.

Dar dacă orice stat este unul redistributiv, rezultă că şi statul minimal are această caracteristică. Diferenţa dintre statul minimal şi cel totalitar sau cel asistenţial nu este una de natură, ci doar una de grad. El conţine deja în sine atât principiul redistribuţiei, cât şi mecanismele necesare redistribuirii. Cu alte cuvinte, statul minimal conţine deja în sine principiul şi mecanismele de transformare într-un stat mai mult decât minimal.

Prin urmare, orice strategie de construcţie a unui stat minimal trebuie să ţină cont de principiul redistributiv conţinut de acesta. Ea nu trebuie să anuleze acest principiu, pentru că astfel ar anula însăşi posibilitatea construcţiei etatice, ci doar să se asigure ca redistribuţia nu poate fi mai mult decât minimală. Cu alte cuvinte, construcţia unui stat minimal trebuie să garanteze că statul respectiv nu poate fi decât cel mult minimal. Dar este acest lucru posibil?

Eu cred ca da. Putem astfel concepe un stat ca o confederaţie de comune suverane, dacă prin „comună” înţelegem o entitate teritorială care cuprinde un număr relativ mic de indivizi (sau de familii, dacă această unitate de măsură ar fi mai convenabilă). Suveranitatea comunală implică faptul ca fiecărei comune îi este garantat dreptul la secesiune. Acest drept la secesiune este unul fundamental republican, deoarece el garantează că guvernarea nu va putea fi exercitată decât cu consimţământul celor guvernaţi. (Altfel spus, posibilitatea secesiunii face imposibile majorităţile opresive.) Ori de câte ori o comună ar considera că decizia majorităţii nu este una Pareto-optimală şi că situaţia ei se înrăutăţeşte prin acceptarea acelei decizii, ea ar putea părăsi confederaţia. (Sau un grup de comune ar putea părăsi confederaţia pentru a se reuni într-o confederaţie alternativă.)

Sorin Cucerai este traducător şi publicist