De ce sunt xenofil (II)

Cum aş putea să ignor fervoarea şi un fel de stupoare cu care am constatat, în anul de graţie 1968, la intrarea în liceu, că, în clasa mea, a IX‑a H, singura cu profil umanist, dar şi în clasele vecine, de la acelaşi etaj, aveam colegi de atâtea neamuri. Pe lângă noi, cei, să zicem, majoritari şi "autohtoni", aveam colegi aromâni – desigur, tot români şi ei, dar … "străini" -, turci, greci, lipoveni, bulgari, câţiva evrei, câţiva unguri, ba chiar şi un neamţ! Eram exact la vârsta când, faţă de aceşti "alogeni" simţeam curiozitate şi atracţia specială, s‑ar spune, naturală, faţă de alteritate. Încălcându-mi timiditatea nativă, căutam mai ales pe ei să mi-i apropii. Cu "machidoanca" Constanţa Paşca eram coleg de bancă, cu unguroaica Ildiko, dintr‑o clasă vecină, am încercat o idilă de câteva seri pe malul mării, atras tocmai de maghiaritatea ei, evreul Iulian (foarte preocupat de faptul că, îi spuseseră doctorii, avea inima plasată în partea dreaptă!) a fost singurul coleg de şcoală pe care l-am vizitat acasă la el, la etajul I al unui apartament dintr-un imobil "burghez" de prin apropierea Portului, la câţiva paşi de marele mozaic antic, astăzi muzeu acoperit. Grecul Onisie, rămas repetent din anul anterior, constănţean get-beget, mi-a arătat, în câteva după-amieze, zona veche a oraşului, patrulaterul dintre portul Tomis, poarta portului nou, faleza de la Cazino şi, spre centru, Cinematograful Popular şi Librăria Eminescu.

Cea mai "haioasă" a fost însă prietenia mea cu turcul Remzi Rustem, unul dintre puţinii colegi de liceu cărora le‑am reţinut şi numele de familie! Cam molatic în gesticulaţie, după gustul meu chiar molâu, Remzi era un adolescent de o frumuseţe orbitoare! Cu un corp solid şi bine proporţionat, ca al unui kouros arhaic grec, smolit la faţă şi cu părul de un negru intens, cu faţa mai lată decât media europeană, cu pomeţii şi cu ochii oblici specifici, prietenul meu purta semnele evidente ale "rasei" anatoliene pure, cum foarte rar se mai întâlneşte astăzi nu numai la turcii de la noi, ci chiar la Istanbul şi în partea europeană a Turciei. Secolele de intens metisaj auto-impus de politica asimilaţionistă otomană şi de poligamia tradiţională au produs, am impresia, o profundă "europenizare" a turcilor de astăzi. Este poate doar o impresie a mea! Oricum, printre actorii serialelor turceşti care au invadat televiziunile noastre, mai rar poţi vedea figuri ca a colegului meu constănţean de odinioară. Remzi al meu arăta atât de asemănător cu strămoşii săi din Asia Centrală, cum l-am reţinut în memoria mea afectivă, poate, şi pentru faptul că aparţinea "aristocraţiei" comunităţii constănţene a turcilor. Pentru el, numeroasa pegră turcofonă concentrată în cartierul Piaţa Chiliei, unde era plasată şcoala noastră, anonimul Liceu Teoretic nr. 4, erau "ţigani", nu turci! Cred că, poate fără să îşi dea seama, prietenul meu avea dreptate! Grupul respectiv din obiditul neam ţigănesc, numit de constănţeni turci fiindcă vorbeau turceşte, era tot atât de "turcesc" pe cât de spanioli sunt "los gitanos de Sevilla", creatori ai nemuritorului şi atât de "spaniolescului" flamenco, români geniali lăutari de odinioară sau francezi "les Bohémiens de France"! Nu ştiu cum stau astăzi lucrurile în Piaţa Chiliei, dar în epoca liceului meu, cetele de ţigănuşi care bântuiau zona constituiau o problemă pentru mulţi dintre elevii liceului. Vămuirea pacheţelului din ghiozdan şi buzunărirea fără scrupule erau ghinioane frecvente pe capul bieţilor elevi. În iminenţa unui asemenea atac, la care s‑a întâmplat într-o zi să fiu supus şi eu la ieşirea din şcoală, am observat cum, subit, la o scurtă poruncă autoritară, rostită şoptit şi pe turceşte de un purtător, ca şi mine, de uniformă şi matricolă şcolară, gaşca atacatorilor s‑a potolit brusc şi s-a risipit literalmente, asemenea unei haite de dulăi feroci la auzul glasului stăpânului! Vocea şi porunca aparţineau lui Remzi! Am investit pe loc micul eveniment cu semnificaţiile simbolice ale relaţiei de putere între stăpân şi supuşi, iar interpretarea aceasta mi‑o menţin şi astăzi. Întâmplarea a marcat începutul scurtei noastre prietenii. În toamna următoare, Remzi nu a mai venit la şcoală, emigrând în Turcia împreună cu părinţii şi sora lui. În ciuda puternicelor diferenţe culturale, poate şi sociale dintre noi (el provenind, cum spuneam, dintr‑un fel de aristocraţie a turcilor dobrogeni!), cred că afecţiunea dintre cei doi adolescenţi a fost reciprocă şi autentică, de vreme ce căutam în fiecare zi să ne vedem, în pauzele şcolare (eram în clase diferite!). Strălucirea pe care mi se părea că o citesc în ochii lui când apăream era pentru mine un semn că bucuria lui de a mă vedea era la fel de reală ca cea pe care o simţeam eu văzându‑l. M-au intrigat atunci unele ciudăţenii comportamentale ale lui Remzi, pe care eu nu le înţelegeam şi pe care astăzi sunt înclinat să le pun pe seama unor restricţii sau tabu‑uri culturale sau religioase. A refuzat, de exemplu, inflexibil, nu doar să mi‑o prezinte pe sora lui, dar şi să mă invite la el acasă, cum i-o ceream cu insistenţă. Nu a acceptat nici să vină cu mine, la ţară, în vacanţă sau la sfârşit de săptămână, cum au făcut alţi prieteni sau colegi ai mei. Vorbea foarte puţin, mai mult monosilabic, deşi presupun că ştia româneşte perfect, fiindcă întreaga şcoală o urmase în limba română. O altă ciudăţenie era refuzul lui obstinat de a mă învăţa să vorbesc turceşte. A acceptat doar, amuzat, să mă înveţe câteva expresii din repertoriul amoros, câteva înjurături, cuvinte şi expresii obscene în limba turcă. Le ţin minte pe toate şi astăzi, depozitate în memoria mea, alături de sutele de versuri în fel şi fel de limbi, pe care abia începeam să le învăţ – Vergiliu, Horaţiu şi Shakespeare deţineau şi deţin încă partea leului! Îmi trasasem sarcina, pe care am trasat‑o mai târziu, cu obstinaţie, tuturor studenţilor mei din anul I, de a învăţa pe de rost cât mai multe poezii, în cât mai diverse limbi.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi