Despre inspecţii

Scriam aici, cu mai multă vreme în urmă, despre inspecţiunea de grad didactic unu ca aventură iniţiatică. Mă concentram acolo asupra unei singure feţe a „monedei” pedagogice, aşa-zicând, cea referitoare la universitarul-inspector – fie în postura lui de îndrumător ştiinţific, fie în aceea de preşedinte al comisiei. Există însă şi o realitate a inspectatului ca atare, a profesorului care îşi dă, de facto, „gradul”, realitate măcar tot aşa de interesantă ca şi prima. În mod curios, acest examen încă mai are semnificaţie pentru dascălii din învăţământul preuniversitar. Nu vreau să par cinic, am argumente pentru afirmaţia de mai sus, argumente cunoscute, de altfel, de toată lumea. Salariile din educaţie sunt de mizerie, simbolicul bonus adus de gradul întâi nereprezentând altceva, din punct de vedere financiar, decât o frecţie la un picior de lemn. Promovarea socio-profesională în sistem, implicată de titlul în chestiune, este, la rândul ei, discretă, diferenţele dintre un „gradat unu” şi ceilalţi profesori rămânând destul de plăpânde la nivelul mecanismului per se. În sfârşit, pentru elevi are prea mică importanţă dacă profesorul din faţa lor se află sau nu „în ultimul grad” (didactic), prestaţia pedagogică, se ştie, neţinând de multitudinea şi de greutatea diverselor titluri. Gradul unu descrie mai curând o etapă profesională simbolică decât o experienţă socială a rupturii de nivel. De aceea, cum spuneam, e uşor paradoxal să-i vezi pe dascăli cum se agită în preajma şi în timpul inspecţiilor respective, pentru ca totul să iasă bine. Aproape că te îngrijorează emoţiile lor intense, temându-te să nu se întâmple, Doamne fereşte, ceva rău. Profesorii trăiesc aşadar profund experienţa gradului didactic unu, disproporţia dintre efortul lor şi finalitatea pe termen scurt ori lung a demersului propriu-zis lăsând loc, precum atâtea alte segmente din lumea noastră de azi, unui acut sentiment de tristeţe. Ai tendinţa să crezi de aceea că existenţa se întemeiază, ca fenomenalitate, pe intervalul unei neconcordanţe ironice: între investiţie şi beneficiu.

Oricum, ceea ce vreau să observ este că excesul de emotivitate şi solemnitate apărut în astfel de împrejurări, cum să le zic, „metodico-didactice” generează şi – inevitabile – devieri hilare. Un moment din dinamica inspecţiei de grad, care m-a pus mereu pe gânduri (de-a lungul experienţei mele universitare, apropiate, iată, de cifra sfertului de secol) îl constituie susţinerea efectivă a lucrării metodice. Pentru cei dintre dumneavoastră nefamiliarizaţi cu rigorile vieţii educaţionale preuniversitare, voi preciza că, după inspecţia la clasă (de patru ore), candidatul la gradul întâi în învăţământ mai are de trecut şi printr-o şedinţă publică de prezentare a unei dizertaţii pe o temă prestabilită, scrisă sub coordonarea unui universitar. La eveniment, pe lângă comisie, participă, de regulă, colegii candidatului (din şcoală, dar şi din afara ei) şi membri ai familiei. Odată încheiate pledoaria profesorului şi referatul de specialitate al îndrumătorului, preşedintele invită spectatorii să intervină, dacă doresc, şi să vorbească despre lucrare şi despre candidat. Emoţia acumulată până în acest punct atinge acum valenţe paroxistice, întrucât se transferă către întreaga comunitate. Ajunge, aidoma halucinaţiilor colective din teoriile psihologilor postmoderni, un fel de angoasă de grup. Teleghidaţi parcă, oamenii se ridică în picioare şi aduc osanale colegului lor epuizat, bănuind că doar aşa, printr-un exces idolatric epatant, vor putea depăşi – cu toţii – tensiunea (autoindusă) a clipei. Am auzit profesori seniori, altfel foarte respectabili, caracterizându-şi, în asemenea circumstanţe, mai tinerii colegi drept „genii”, „creatori de şcoală”, „deschizători de drumuri” şi „eminenţe cenuşii”. Totul cu pathos teatral, anume căutat şi exersat. Cineva a rostit cândva, cu glas tenebros, următoarele cuvinte: „Eşti Sfântul acestui neam oropsit. Prin lucrarea ta de grad ai pus bazele predării limbii engleze în amărâta ţărişoară carpatină. Ai găsit Graalul, Mare Templier al Pedagogiei! Regret numai că, necunoscând limba giganticului Shakespeare, nu-ţi pot citi deloc teza!” Cu altă ocazie, am rămas mut, ascultând un bătrân profesor de limba română, spunându-i profesoarei-candidate (intrate în catatonie), după ce, în prealabil, îşi aruncase o şuviţă albă de păr, cu aer savant, pe spate: „Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării tale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor acestei lucrări de gradul întâi.”

Peste sala împietrită, venit prin ferestrele larg deschise, adie atunci uşor un vânticel de mai, prevestitor însă de teribile furtuni istorice.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video