Devorări şi înghiţiri la Creangă

„Pustia de gură”, invocată negativ de omul leneş (e o excepţie în opera lui Creangă!), devine lacomă, hrăpăreaţă, devoratoare. Apetitul hulpavului Nică este asemenea celui al lupului. Petrece toţi morţii până la biserică şi se întoarce acasă „încărcat cu covrigi, mere turture, nuci poleite, roşcove şi smochine”. Hămeseala „mânjilor popei” este aidoma aceleia a lui Flămânzilă, cel care striga mereu că moare de foame: tăbărăsc pe bucatele pregătite de gospodar, ba reuşesc ca într-o casă, îmbulzindu-se, să răstoarne chiar masa. Pozna copilărească nu poate ascunde devorarea hulpavă: „…tăbăram pe dânsa ş-apoi aţine-te gură. Vorba ceea: de plăcinte râde gura, de vărzare şi mai tare”. Iar gura! Imagini groteşti ale gurii, curente în folclor, apar şi la Creangă. Un drac din Dănilă Prepeleac are „o gură cât o şură”. Altul, din aceeaşi poveste, vine „c-o falcă-n cer şi cu una-n pământ”. Tot astfel, Lupul Fenrir din Edda se crede că va veni înainte de sfârşitul lumii cu o falcă ajungându-i până la cer, cu cealaltă atingând pământul, ca să-l devoreze pe zeul Odin/ Wotan. Iar zeul ugarit Mot al morţii, aridităţii şi infertilităţii reuşeşte să-l înghită pe Baal cu gura sa mereu căscată şi nesătulă (apoi însă este masacrat la rândul său). Iată semnificaţia veche a devorării la Humuleşteanul nostru! Ceea ce găsim la oamenii din ţinuturile îngheţate ale Islandei sau de pe malurile Eufratului aflăm şi la cei de la apa Ozanei. Aşadar, cel mai bun mijloc de a vorbi despre lume este acela să rămâi acasă, aş zice (nepatriotic şi netendenţios!).

Gura grotescă a lui Gerilă însă poartă, de bună seamă, marca inconfundabilă a Humuleşteanului (implantată, desigur, pe tradiţie): „…omul acela era de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesupt atârna în jos, de-i acoperea pîntecele”. Dar Creangă are capacitatea de mare umorist de a-şi ironiza propriul motiv, acela al gurii. Ochilă povesteşte că vede toate cele ale lumii, iar în final spune că vede… gurile căscate ale celor care ascultă.

Care este, de fapt, „temeiul mesei” (cum se spune undeva în Povestea lui Harap Alb) la Creangă? De unde această celebrare frenetică a vieţii, această senzualitate unică a mâncării şi ospeţelor? De unde vine această elementaritate a mâncatului, această scriitură densă în delicii şi picanterii? Nu numai personajele crengiene, oameni sau animale, sunt cuprinse de această teroare a înghiţirii. Turbinca lui Ivan înghite şi ea tot: dracii, Moartea. Pare a fi un fel de traistă frigorifică gonflabilă, căci Ivan ameninţă Moartea că o va ţine în turbincă „la pastramă, hăt şi bine”. Există şi reversul medaliei: lăzile celor două fete din Fata babei şi fata moşneagului. Aceste lăzi nu înghit în receptacolul lor, ci revarsă, după meritele celor care le cară, herghelii, cirezi şi turme, respectiv – balauri. Cocoşul năzdrăvan are dubla capacitate de a înghiţi, dar şi de a vărsa, de a vomita la modul eruptiv cirezi de vite şi movile de galbeni. „Nătărânga” hămesită din Povestea poveştilor nu stă nici ea prea mult închisă în cutia de argint, poleită cu aur. O irepresibilă nevoie o face să caute fără astâmpăr diverse orificii, diverse deschideri, care înghit şi până la urmă nasc. Gura larg căscată şi sexul feminin, care devorează fac parte din acelaşi lanţ al triumfului vieţii, acestea sunt porţile larg deschise către adâncimile rodnice ale trupului, unde se naşte şi se moare. Sartre (ne spune Michel Onfray în Pântecele filozofilor. Critica raţiunii dietetice) defineşte sexul feminin prin intermediul gurii. Ideea de astupare stabileşte un paralelism între cele două orificii: ambele cavităţi sunt găuri care se cer umplute, obturate. Dar ceea ce descoperă filosoful la apa Senei la mijlocul secolului trecut, la apa Ozanei ştia mai tot ţăranul demultişor, de pe vremea începerii cultivării porumbului în ţările valahe. Astfel, ştiuletele (aliment pentru animale, dar şi pentru oameni la români) devine cât ai clipi „nătărânga” hămesită din Povestea poveştilor, care astupă gaura pofticioasă a cucoanei. Vin, hrană abundentă, poftă nesăţioasă! Poftă de mâncare, poftă de sex – tot una! Iar actul nesăţios al humuleştiuletelui e comparabil cu al devorării, la fel cum actul mâncatului stă şi în vecinătatea morţii: Lupul devorează deopotrivă iezii şi bucatele caprei, după care este ucis. Cam aceste înlănţuiri psihologice ancestrale pătrund subliminal în noi, când receptăm opera Ţăranului cel Mare din Humuleşti.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist