Dorul şi amintirea de-a pururi

De Grigore ILISEI

miercuri, 18 mai 2022, 01:51

1 MIN

În acest Floral 2022, în ziua de 18, cu 80 de ani în urmă, a venit pe lume în Bălăbăneşti, judeţul Covurlui, Ecaterina Şerbu, din 22 noiembrie 1965 Ecaterina Ilisei. S-a petrecut acea naştere de prunc în locul cu pricina, pentru că aici, în aşezarea dintre dealuri şi văi ameţitoare, îi duseseră soarta şi misia pe Constantin Şerbu, subofiţer de jandarmi şi şef de post, şi pe soţia lui Aneta, născută Moldoveanu, din părţile Constanţei, părinţii Ecaterinei.

Deşi şederea la Bălăbăneşti, localitate rurală nu departe de Bârlad, dar cuprinsă azi în judeţul Galaţi, a fost scurtă, Ecaterina, pe nume de dezmierd Tinel, tresărea de fiecare dată când auzea rostit acest toponimic şi nu uita să spună cu mândrie că s-a născut în aceeaşi localitate cu Raicu Ionescu Rion. Întâmplarea a făcut ca, la un moment dat, Ecaterina Ilisei, profesoară de franceză la Liceul de Informatică din Iaşi, să aibă o elevă din Bălăbăneşti. În drumurile noastre anuale din miez de vară spre litoralul vetrei sale, ce treceau negreşit pe la Bălăbăneşti, poposea fericită măcar preţ de o jumătate de ceas la casa acestei eleve, trăgând aer în piept şi căpătând parcă miraculos negândite puteri sufleteşti. Schimba vorbe cu eleva ei, ori cu părinţii, dacă aceasta nu era acasă, şi i se colorau de o emoţie reavănă obrajii cu conturile şi tonalităţile lor meridionale, asemănaţi de mulţi cu cei ai Veronicăi Micle.

Ecaterina Ilisei, portret de Călin Alupi

Îmi place să cred că din satul natal se trage şi cultul, adoraţia ei pentru flori, ca o adevărată fiică a Floralului. Deschisese ochii în timpul când natura se înveşmânta în odăjdii florale de sărbătoare. Înfloreau pe culmi salcâmii, răspândind dulci mirozne, din care se împărtăşeau roiuri de albine. În grădini râdeau la soare, cu ale lor petale învolte, lalele. Liliacul, iţit după ostreţe, suna din clopoţeii albi, ori liliachii şi aromea cu parfume rare privitorii. Bujorii îşi deschideau corolele de mătăsuri preţioase. De atunci, de la acea aurorală vârstă, viaţa Ecaterinei s-a rânduit sub semnul mirabilului floral, al iubirii frumosului, pe care făptura sa îl întrupa cu splendoarea florilor de preţ şi a miracolului din grădinile raiului, cu care Dumnezeu a hărăzit pământul şi pe pământeni. Nu exista zi de zi bucurie mai mare decât să se cuminice din minunăţia spectacolului floral. Natura şi semenii o răsplăteau, oferindu-i de ziua ei, de 18 mai, un spectacol de gală. Era un potop de flori în clasele în care intra. Acasă, cele câteva apartamente în care am locuit în Iaşi, şi casele ce ne-au găzduit, pe Strada Lascăr Catargi şi Aleea Mihail Sadoveanu, se transformau în acea zi în nişte sere etalând parcă toate florile de mai. La mesele sărbătoreşti, „La aniversară”, acelaşi regal floral. Fiecare invitat venit să o firitisească de ziua ei aducea un buchet, o glastră, cât mai ochioase şi mai graţioase. Străluceau aidoma unor nestemate. Ecaterina, cu silueta ei de lujer şi chipul înflorat, se acorda cu aceste plăsmuiri florale şi strălucea aidoma lor. Florilor din grădini li se alăturau unele plăsmuite de meşterii cei mari. Dan Hatmanu şi doamna lui Maria (Cicita) i-au dăruit o pânză intitulată „ Buchet aniversar”, un buchet de trandafiri cu petale portocalii, a căror preţiozitate cromatică era reliefată de un frunziş verzui, cu luciu de smarald. Tronau pe o măsuţă acoperită cu o delicată pânză brodată cu transparenţe de izvoare cristaline. Am aşezat tabloul deasupra patului, la capul nostru. Miresmele şi colorile îmbrăcau mantia visării. Altădată Cela Neamţu, marea noastă artistă într-ale tapiseriei, a venit la sărbătorire ca ofrandă cu un tablou în care compusese, din petice de frumos, fragmente autentice de port popular românesc, şi din meşterire de pastel, o superbă ie, o cămeşă românească ce amintea prin sublima ei alcătuire de „Bluza românească” a lui Henri Matisse. Era o floare nemuritoare ce i-a luminat continuu fiinţa din acea zi a darului.

Ecaterina Ilisei în patioul Vilei Sebastian de la Hammamet

Florile au reprezentat una din marile iubiri ale Ecaterinei Ilisei. Erau şi testimonii ale dragostei semenilor, de care a avut parte sincer şi spontan. Ea fusese, se vede, plămădită să fie îndrăgită şi să-i îndrăgească pe semenii ei. Îi preţuia pe cei din jur din toată inima. Sentimentele acestea reciproce se rostuiau parcă de la sine, izvorând din curăţie, smerenie, moralitate, adevăr şi dreptate, substanţa unui comportament ce se dorea al exemplarităţii. Căpăta expresie prin zâmbetul şăgalnic, bun, ce răsuna în ceilalţi, contagiindu-i. Sunt grăitoare în acest sens mărturiile elevilor din slovele scrise în septembrie 2020 la neaşteptata sa trecere la cele veşnice. Cea a Irinei Păcurariu, teleastul de renume de azi, ne face să pătrundem taina acestei simpatii ce nu şi-a pierdut reverberaţia într-un timp ce numără decenii: „Prima dată intra în clasă zarva brăţărilor ei, apoi apărea pe tocuri, impecabilă, la fel de calmă, statuară cum visam toate să fim pentru o zi şi cum a fost ea o viaţă. Profesoară de franceză, soţie de scriitor, descendentă a unei familii încercate, doamna Ecaterina Ilisei a fost ultima insulă de decenţă pe care ne-a oferit-o comunismul”.

Ecaterina Ilisei în Tunisia, lângă un curmal, 2004

Zile trecute, mai precis pe 13 mai, o prietenă a Ecaterinei şi a noastră, Fănica (Tuţi) Iacoban, soţia lui M.R.I., mi-a trimis un mesaj pe WhatsApp privitor la semnificaţia zilei respective: „Dacă nu ar exista dorul, nu am şti cât de mult iubim anumiţi oameni, cât de mult ne lipsesc şi cât înseamnă ei pentru noi”. Mi-e tare dor de Ecaterina. Am iubit-o şi m-a iubit într-o căsătorie căreia i-a mai trebuit două luni şi câteva zile să rotunjească 55 de ani. La fel le-a fost dragă prietenilor, colegilor de breaslă şi elevilor ei.

Ecaterina Ilisei la Hozeva, Israel, pe măgăruș, 2015

La puţin timp după 20 septembrie 2020, ziua înveşnicii ei, alături de pagina mea de pe Google, portalul i-a consacrat una şi ei. Numărul vizitatorilor acesteia atinge în anumite ore ale zilei câteva zeci de mii. Sunt cei care nu au uitat-o şi-i duc dorul, ori unii care o descoperă în unicitatea ei fermecătoare. Ne potolim dorul de Ecaterina prin roiul de amintiri şi dorinţa noastră, a celor care am iubit-o, ca aducerea ei aminte să fie de-a pururi. Plinim astfel ceea ce Mihail Sadoveanu scria în „Ochi de urs”, rostire asupra căreia mi-a atras cândva atenţia printr-un bileţel, cu un scris caligrafic de meşter din vechime în ale artei caligrafice, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. În pagina sadoveniană se afirmă că morţii noştri trăiesc atâta vreme cât nu-i uităm. Ecaterina cred că trăieşte de vreme ce noi, cei care am avut norocul să fim cu ea mai mult ori mai puţin, iar eu o viaţă, ne amintim de ea ca şi cum ar fi printre noi. În felul acesta ne împreunăm în duh, ea din înalturi, păşind uşor, neauzit în conduri de prinţesă prin grădinile raiului, iar noi umblând încărcaţi de memoria zilelor parcă nesfârşite ce le-am petrecut cu ea în grădinile suavelor flori macedonskiene.