Emil Brumaru

Am să-l evoc acum altfel. L-am admirat pe poetul Emil Brumaru, l-am iubit pe omul Emil Brumaru, care a fost unul dintre cei mai buni şi pătimaşi cititori pe care i-am cunoscut. Am discutat, de-a lungul timpului, zeci sau poate sute de ceasuri despre tot ce ne pasiona. Eu conduceam, el povestea. Am făcut aşa mii de kilometri. Ştia orice detaliu din cărţile rusnacilor, pe care îi iubea până la capăt. La ultima călătorie, la târgul de carte de la Bucureşti, am discutat mai bine de două ceasuri despre Emma Bovary (recitise de curând cartea) şi despre Anna Karenina, despre Nastasia Fillipovna (preferata lui) şi despre Gruşenka (preferata mea). Erau, pentru el, prezenţe vii, concrete. La târg am umplut portbagajul cu cărţi şi a trebuit, la un moment dat, să-l scot de acolo, spunându-i că, dacă nu fugim la timp, rămânem fără bani (îmi amintesc că avea mereu fişicuri, uneori groase, de bancnote prin toate buzunarele şi arăta o indiferenţă serafică faţă de bani, pe care îi convertea mereu în cărţi: aha, banii din premiul cutare, deci ediţiile Ghica, Bălcescu şi Kogălniceanu din „Opere fundamentale”…).

Mi-a dat dreptate şi am ieşit ca nişte beţivi din cârciumă, ştiind că altfel nu e cale să ne abţinem. La el în casă era un adevărat labirint. Abia găseam câte un spaţiu mic, prin care mă puteam strecura: păşeam pe cărţi, printre cărţi. Mi-a arătat, amuzat, culcuşul poetului, aşa i-a spus, „uite, acolo doarme poetul”. Trebuia să urci câteva trepte din cărţi ca să ajungi la un soi de cuibar scobit în ele, unde se afla şi o plapumă. L-am înţeles, era un maniac. Toţi visăm să ne îngropăm în propria pasiune, dar el o făcuse realmente. Trăia fizic îngropat între cărţi. Era o voluptate de nedescris în pasiunea lui. L-am văzut la Bucureşti cumpărându-şi în fugă Fraţii Karamazov, parcă, de la ART (două volume galbene, cartonate), înainte să îl duc la hotel, spunând că nu poate să doarmă dacă nu are un Dostoievski la cap. Nu am întâlnit în viaţa mea un om mai pasionat nu doar de literatură, ci şi de cărţi. Orice obsesie adevărată se mută la nivel fizic, îţi schimbă obiceiurile, gesturile, chiar înfăţişarea. Emil Brumaru îşi construise un fel de vizuină alcătuită din hârtie. În Iaşi, puteai fi sigur că, dacă intri de cinci ori într-o librărie, de trei ori te întâlneşti cu el. Cumpăra tot ce apărea, avea serii complete, ştia că o bibliotecă nu e o arhivă de obiecte, ci un organism viu. De câte ori plecam la Bucureşti, îi căram cărţi. Îi plăceau cărţoaiele, i-am făcut de câteva ori cadou nişte tomuri grele. Nu am văzut niciodată un om care să se bucure mai mult când primeşte o carte; numai copiii se bucură aşa când capătă o jucărie mult visată. Emil Brumaru avea o candoare uriaşă, care irigă întreaga lui poezie. În plus, avea o curiozitate enormă: citea şi ultimul poet abia apărut, i se părea că ţine de obligaţia lui de scriitor să fie la curent, să nu piardă nimic. În plus, se bucura realmente de reuşita unui confrate, cu o sinceritate şi un altruism fireşti, pe care rar îl găseşti printre scriitori.

Era un povestitor inepuizabil, cu un umor teribil. Emil Brumaru a fost unul dintre puţinii oameni alături de care puteam râde până la capăt. Era, chiar dacă părea mofluz, ca un copil care joacă rolul ăsta ca să capete mai multă atenţie, un om senin, care ştia să se bucure de orice. Poezia lui secretă cantităţi uriaşe de bucurie, e acolo o frenezie a simţurilor care dereglează percepţia şi o transformă în sursă poetică. Emil Brumaru e un mare poet al viziunilor solare, paradisiace; un poet al bucuriei de a trăi. L-am auzit nu o dată întrebându-se de ce nu scriu mulţi din bucurie, ci se lasă inspiraţi doar de tristeţe. Doar e atât de frumos să trăieşti, sunt atâtea lucruri minunate pe lumea asta…

Într-una din ultimele noastre călătorii, după ce mi-a povestit tot felul de amintiri din copilărie (avioane care scuipau bombe, nişte soldaţi sovietici împuşcând sub un pod doi soldaţi nemţi), mi-a spus destul de direct, fără legătură cu discuţia: „Băi, ştii de ce mi-e mie frică? Să nu mor inconştient, să nu mor în somn, fără să îmi dau seama…” Eu am parat cam brutal mărturia, poate tocmai ca să nu arăt că mă simt împovărat de cadoul pe care mi-l face, poate ca să îl fac să nu se simtă stingherit pentru că s-a deschis: „Dar cum aţi vrea să muriţi?” Mi-a răspuns în aceeaşi secundă: „Păi asta-i, că nu aş vrea să mor! Tu îţi dai seama? Să nu mai poţi citi, să nu mai poţi scrie… Să nu te mai poţi uita după femei… Cum vine asta? Să nu mai ai miros, să nu mai ai gust, să nu mai simţi, să nu mai vezi… Să nu mai bei cafea din cana aia borţoasă şi ciobită… Nu îmi pot imagina aşa ceva!!!” Nu poza, o spunea cu o ingenuitate de copil care nu ştie despre ce e vorba. Cum adică să mori? De fapt, se temea de moarte ca orice om profund.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video