Eternitatea căutătorului de neobișnuit-Traian Mocanu

Auzindu-l pășind tăpălăgos prin Palat ca un  urs carpatin ieșit în lume,  s-a strâns suflarea muzeografilor, diriguită de starostele lor Valentina Druțu. Se pusese de o clacă artistică, în care s-au integrat degrabă, să pună umărul, fiica pictorului, Maria Bilașevschi, critic de artă cu antene fine, și Smaranda Bostan, proteguite de  inginerul Mihai Pascal, un Mecena la artelor frumoase. Aceștia din urmă s-au îndeletnicit mai ales cu alcătuirea unui catalog menit a înfățișa  ipostazele manifestării creatorului între 2000 și 2020. După ce a văzut lucrările, cele mai multe de mari dimensiuni, rânduite cum trebuie pe simeze și șevalete, spre a se tâlcui grăitor publicului, Traian Mocanu s-a retras în „ tainița ” lui de la Eternitatea, lăsând, cum obișnuiesc artiștii, opera să vorbească singură.

Și creațiunile cuvântă elocvent și-l zugrăvesc pe artist cu ceea ce are caracteristic din cap până-n picioare. Ne spun în primul rând că meșterul a reușit să plinească acel gând de creator veritabil, sintetizat într-o  propoziție dintr-o mai lungă profesiune de credință: „ Am ales pictura ca să spun ceva lumii, ceva neobișnuit”. Tot ceea ce se află  pe simezele Retrospectivei omagiale, așa cum a conceput-o familia și Muzeul de Artă din Iași, stă sub semnul neobișnuitului. Senzația aste te cuprinde de cum străbați holul cel mare, în drum spre sălile expoziției, un fel de „cale regală” mărginită de pânze ce întruchipează pregnant neobișnuitul din pictura lui Traian Mocanu. Ni se oferă cu îmbelșugare un recitativ al culorii și fanteziei parcă nețărmurite, ivit din uriașele tablouri făurite de artist „ Dintr-o răsuflare”. Acest ultim ciclu al unei opere structurate ciclic reprezintă biruința luminii în creația  acestui pictor, care a glisat, cromatic și conceptual, între întunecimi cărbunoase și străluciri de minerale rare. În aceste izvodiri ca niște fresce pictorul ne poftește să ne scăldăm în irumperea taborică a cromaticii sale vibrante. Sunt expresiuni ale unui demers al abstracțiunii unui zugrav care consumase  figurativul și nonfigurativul în toate expresiile lor. Îmbrățișând limbajul abstract, Traian Mocanu a purces la o sinteză înnobilatoare. A topit în magma densă a culorilor parcă dezlănțuite, jubilante, transpuse într-o sintaxă originală, tușele ca niște liane ale lui Van Gogh, pensulația cântătoare a hieroglifelor orientale, geometrizările cubiste, generând o nerostită picturalitate.

După ce ai străbătut „calea regală”, de unde, prins de  forța de seducție a pânzelor, nu te poți ușor rupe, dai în cele trei săli în care ai privilegiul să vezi cum prinde chip portretul artistului din veacul al XXI-lea. Ai înaintea ta imaginea  căutătorului. Poetul și gânditorul, care au sălășluit în Traian Mocanu, o făptură a multitudinii eurilor aflate în dialog peripatetic, îl poftesc pe zugrav să întrupeze ceea ce cuvintele și ideile au conturat ca univers mirabil. O spune însuși creatorul: „ Adeseori pictorul lucrează ca poetul: mai întâi vine cuvântul și apoi ideea”. Cu imaginație febrilă, după ce s-a rostit cuvântul, pictorul descinde în „Relicvarii” și scoate la lumină, înviindu-le, siluetele totemice. Procedează aidoma arheologului, înlăturând prisosurile și dezgropând tezaurul în stare pură. Îl așază cu grijă și iubire pe un pânzet negru, untos, anume ca să-i reliefeze prețiozitățile și splendoarea formelor metamorfozate de lucrarea timpului. Din ceea ce a fost cândva ființă vie, obiect de preț, a rămas esența. Pictorul o dezvăluie subtil cu tonalități  de focuri nestinse, ce  fac să transpară eleganța liniilor și acel duh nepieritor nici  după ce-a zăcut veacuri în măruntaiele pământului. Destui privitori ar fi tentați să catalogheze lucrările ca abstracte. Nici vorbă. Acestea sunt nonfigurative, dar realiste, redând, cum spune Constantin Brâncuși, răspunzând celor care îl considerau greșit ca abstract, „ideea și esența fenomenelor”. De altfel, în unele din aceste viziuni ale vârstelor ancestrale ale umanității, Traian Mocanu esențializează și profilurile unor figuri de demult se călătoresc spre privitor ieșind din străluminătoarele odăjdii ale Relicvariilor. Unele din aceste fabuloase creațiuni tind să creeze iluzia tridimensionalității. Straturile de culoare nu împrăștie răceala lutului ars, scos din cuptor, ci degajă căldura ce emană din transparențele sticlei colorate, în care încă pulsează incandescențele solare. Pictorul  înveșmântează, printr-un procedeu parcă alchimic, plăsmuirile sale într-o glazură ce-i a nisipului copt la înaltele temperaturi ale trăirii ardente.

În altă încăpere portretul de îmbogățește  cu nuanțe noi. E spațiul „Tainițelor”, în care, pătrunzând să se inițieze, artistul dă expresie plastică drumului ce duce la desăvârșirea spirituală. Apoi portretul  se rotunjește, căpătând conturul final și definitoriu, în cea de a treia încăpere a Retrospectivei, prin grafică, cale mănoasă de rafinare a liniei, a compoziției. Traian Mocanu ajunsese să  stăpânească cu atâta dezinvoltură măiastră această tehnică, încât a putut să cuprindă  în păienjenișul liniilor debordanta lui fantezie cu propensiune expresionistă, ce-i poartă marca și-l situează în familia unor graficieni  ai universurilor fantaste, dantești, prinse-n firul de borangic al poeziei ce înminunează.

În sălașul veșniciei de la Eternitatea pictorul Traian Mocanu e bucuros că are cu ce se prezenta la judecata cea mare a timpului. E eternitatea  artistului, care și-a propus, alegând să meargă pe cărările artei, să spună ceva neobișnuit lumii. Retrospectiva de la Palat, catalogul elegant și substanțial, apărut cu acest prilej, ne dovedesc din plin că meșterul s-a ținut de cuvântul cu care a pornit la drum.

Grigore Ilisei 

Publicitate și alte recomandări video