EXCLUSIV: Unsprezece poveşti neştiute despre 11 cei mai cunoscuţi scriitori ieşeni din istorie

„E un proiect care a ieşit mult mai fain, care a stârnit mult mai mult interes decât ne aşteptam atunci când l-am gândit împreună cu Lucian Dan Teodorovici. De la Ego. PROZA încoace, colecţia care lansa la Polirom 7 tineri autori deodată, în 2004, n-am mai văzut un aşa interes pentru o colecţie de carte în Romania. Iar ideea de a reînvia, de a atrage în FILIT scriitori clasici, patroni ai muzeelor literare din Iaşi, îmi este la fel de dragă ca FILIT-ul, pe care l-am gândit împreună cu Lucian Dan Teodorovici şi Dan Lungu“, a declarat Florin Lăzărescu, coordonator de programe al FILIT.

În seria de volume „Scriitori de poveste“, întâlnim curioasa poveste despre cum a bântuit după moarte Sadoveanu locurile în care a trăit, putem citi un interviu la 100 de ani după moarte cu Vasile Pogor, primar al Iaşului, mergem în inspecţii sanitare cu Otilia Cazimir, îl vedem pe Nicolae Gane ca un adolescent timorat şi nu ratăm, desigur, alţi clasici ieşeni – Eminescu, Creangă sau Alecsandri. „Ziarul de Iaşi“ vă prezintă în continuare în exclusivitate o scurtă prezentare a celor 11 volume care vor vedea lumina tiparului odată cu deschiderea festivalului, de pe 3 octombrie, şi care vor fi livrate şi cu „Ziarul de Iaşi“ într-o campanie ulterioară, derulată după finalizarea festivalului.

Fără a avea pretenţia de a fi cronici veritabile, textele încearcă să surprindă acele elemente, fie romanţate, fie reale, care ne-au surprins, din viaţa scriitorilor care au marcat pentru totdeauna Iaşul.

Negruzzi, pe urmele lui Arkadi Arkadievici

Constantin Negruzzi este unul dintre scriitorii ieşeni care nu a primit atât de multă atenţie pe cât ar fi meritat. Fiu de boier, învăţat, unionist, care ajunge primar al Iaşului şi apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar nu participă activ la revoluţia din 1848.

Scriitor şi traducător prin excelenţă, răpus la 60 de ani de boală, moştenirea lui Negruzzi peste timp a rămas în Iaşi, nu doar prin cei doi copii pe care i-a avut: unul dintre cele mai importante licee din capitala Moldovei îi poartă astăzi numele.

Intrat în pielea personajului, Bogdan Răileanu îl prezintă ca un boier conştient de poziţia sa socială: un om învăţat într-o ţară cu educaţia la pământ, cu un românism asumat, cu sentimentul de apartenenţă la ceva mai mult decât condiţia pe care o avea. În cartea lui Răileanu, Negruzzi e conturat ca un mare puzzle, recompus până spre finalul cărţii, dar nu integral.

Marcat în copilărie de întâlnirea cu scriitorul rus Puşkin, îşi încearcă talentul literar şi cel de traducere încă dinainte de 15 ani. Aici este punctul de la care faptele romanţate ale lui Bogdan Răileanu se ţes cu realitatea şi pierzi şirul între imaginar şi real.

Îl descrie pe scriitorul ieşean după un duel cu un rus la Galaţi când s-a jurat apoi că nu mai pune niciodată mâna pe armă, ca un om hăituit de cenzură şi, înainte de 1848, de domnitorul Sturdza, lucrând îndeaproape cu Kogălniceanu şi vorbind mereu despre unire, un ţel constant de-al lor, dar pentru care nu simte că a făcut mereu îndeajuns.

Cartea întreagă este scrisă ca un film pe bandă dat cu fast-forward. Hăituit mereu de faptul că trebuia să facă mai mult în viaţă, de fantasma unui rus care rămâne necunoscut – Arkadi Arkadievici, care-l urmăreşte până pe patul morţii, în cartea lui Răileanu, Negruzzi ar fi vrut să călătorească mai mult, dar simte că a făcut-o prin personajele pe care le-a tradus.

„Se simţea acest barcagiu peste Styx care trecea personaje şi situaţii dintr-o lume în alta“.

Eminescu, în prăpastia nebuniei

Eminescu e nebun. Obsedat de singurătate, la sanatoriu, îşi ţine toate poeziile într-un caiet gros de două degete, de 25 de centimetri, legat în marochin cu închizători de metal. E un nebun distopic, bipolar, adesea cu personalităţi multiple.

Iar în primele 30 de pagini din cartea Florinei Ilis îl vezi pe Eminescu nebunul, şi pe Eminescu înnebunit de dragostea pe care i-o purta Veronicăi Micle.

„Ce schimbare fizică, câtă decădere! Mustăţile lungi, neîngrijite, părul mult rărit, obrajii traşi şi privirea. Privirea ce trădează fără tăgadă nebunia“, spune chiar doctorul din romanul Florinei Ilis despre Eminescu, când îl vede a doua oară, după ce mai fusese adus o dată la el, în 1883.

Aici, romanul prinde o parte din realitatea nespusă despre Eminescu, care a fost diagnosticat cu un soi de demenţă din 1883 şi a umblat ultimii ani din viaţă, până în 1889, încercând să se vindece. A murit la sanatoriul Mărcuţa, unde doctorii scriau că se credea Matei Basarab şi picta zidurile cu sumele de bani cu care voia să cumpere lumea.

Tot Basarab se credea Eminescu şi în cartea Florinei Ilis, un domnitor care spunea mereu „toate numele istoriei sunt eu“. În porţiunile de luciditate, Eminescu îşi aminteşte de viaţa cu Veronica, de faptul că îi plăcea să citească mai multe cărţi deodată şi să facă însemnări în toate.

În tiradele sale între nebunie şi luciditate, Eminescu aproape că-l scuipă pe domnul Maiorescu, e preocupat de tot ce se întâmplă în ţară, dar se dezice de politică de parcă l-ar fi ars limba vorbind despre ea.

Din prăpastia nebuniei nu avea cine să îl mai salveze pe Eminescu – fără Veronica, abandonat de toţi, singur nu se putea trage la liman.

Nici tatăl – „Cu nimic nu m-am ales. De ce? Nu ştiu. Mi-a reuşit altceva. Mi-a reuşit eternitatea, tată! Nu te bucuri?“, nici fratele – „ Cât şi-ar fi dorit acesta să-l scoată de acolo. Şi poetul şi-ar fi dorit asta. Să plece la ţară, să colinde în natură“.

Tot romanul curge dintr-o suflare, fără titluri, capitole, fără pauză, tot ce rămâne la final e dragostea neîmplinită pentru Veronica. Şi versurile sale, recitate la propria-i înmormântare.

Bardul Alecsandri, unionist şi diplomat de carieră

Adela Greceanu îl portretizează pe Vasile Alecsandri cu ochi de istoric, spirit de critic literar, aplomb de lucrare ştiinţifică şi cu o blândeţe de care scriitorul, dramaturgul şi poetul moldovean nu prea a beneficiat la viaţa lui.

Şi Adela Greceanu îl scoate din miezul cu care ne-am obişnuit, nu vorbeşte doar de artistul Alecsandri, ci de omul politic, revoluţionarul sau de diplomatul Alecsandri, cel pentru care moşia de la Mirceşti va rămâne mereu un rai spre care se va întoarce pe tot parcursul vieţii. Cum a ajuns însă Alecsandri, din drumul său spre a fi un mare bard, la aplombul unionist? A iubit.

Mai exact, a iubit-o pe sora lui Costache Negri, un bun prieten al său. Cu Elena a plecat în Europa pentru a încerca să găsească medici care să o ajute să se vindece de afecţiunea de care suferea. Au străbătut Veneţia, Madridul, Parisul, au mers în Sicilia şi s-au hotărât să se întoarcă acasă.

Drumul anevoios şi suferinţa din ce în ce mai mare a Elenei Negri i-au adus moartea, pe vapor, în drum spre casă, iar atunci Vasile Alecsandri şi-a dedicat ţării iubirea pe care o avea pentru Elena.

Astfel, bardul de la Mirceşti trece de la a pune temeliile dramaturgiei româneşti – el fiind cel căruia, la 22 de ani, i se montează prima piesă originală scrisă vreodată în limba română, comedia Iorgu de la Sadagura – la redactarea de versuri patriotice pe care le rostim şi astăzi, dar puţini ştiu că sunt scrise de el, Deşteptarea României sau Hora Unirii.

Alecsandri nu are temerile lui Negruzzi, chiar dacă amândoi au fost boieri şi contemporani, se implică activ în revoluţia din 1848, fuge din ţară când aceasta este înnăbuşită, şi mulţumeşte mereu curentului pre-paşoptist care i-a mânat pe boieri să îşi trimită copiii în şcolile apusene să înveţe.

Alecsandri era îndrăgostit de Paris, unde a luat bacalaureatul şi a urmat studii de medicină. Acolo a pledat pentru românism, mai apoi pentru recunoaşterea unirii şi, după venirea lui Carol, pentru regat. A făcut-o mereu scârbit de politică şi tânjind după colţul său de la Mirceşti, deşi a călătorit cât a putut de mult, ajungând până în Maroc.

Dosoftei şi păcatul mândriei

Un bătrân obosit, deşi dacă i-ai şti doar vârsta nu l-ai crede, slujitor al limbii române până la final, care îşi dictează viaţa unui preot tânăr, avid de cunoştinţe, care parcă seamănă cu el, în tinereţe. Undeva în lungul exil din Polonia. Aşa îl descrie Cristian Fulaş pe Dimitrie Barila, pe mitropolitul Dosoftei, unul dintre cele mai dificil de creionat personaje din colecţia Scriitori de Poveste.

Şi unul dintre scriitorii patroni ai Iaşului despre care se ştie cel mai puţin, deşi o clădire simbolică îi poartă numele chiar în faţa Palatului Culturii – Casa Dosoftei. Cristian Fulaş surprinde prin stilul abordat, care când abundă în detalii, când se pierde în povestire.

Acesta a creionat povestirea vieţii mitropolitului în anii de exil din Polonia, unde a fost obligat să stea toată viaţa, trecând prin toate momentele care l-au marcat, de la intrarea în călugărie la Probota la perioada petrecută ca mitropolit al Moldovei.

A luat cu el în Polonia, când a plecat, moaştele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, sperând să le aducă atunci când Moldova îşi va recăpăta puterea, dar au stat mai bine de un secol în Polonia, la mult timp după ziua de 13 decembrie 1693, când mitropolitul s-a stins din viaţă.

În romanul lui Cristian Fulaş, Dosoftei este un bătrân legat pe viaţă de limba română, care a tradus cât a putut de mult, care a pus în versuri Psaltirea, dar nu a publicat-o în Moldova – „îţi poţi închipui cu cât drag învăţam să mă joc cu limba pământului Moldovei, limba aceasta în care şi azi vorbesc şi în care nădăjduiesc să mă sting“.

Sadoveanu, fantoma care a bântuit cimitirul Bellu

Mihail Sadoveanu nu mai dormea în dormitorul matrimonial, ci într-un fotoliu poreclit „Bârlogul“, care-i căpătase forma şi unde îi plăcea să stea să citească. Acolo a adormit, în cartea lui Tudor Ganea, şi în seara zilei dinainte să moară, când sforăia ca de obicei: atât de tare că toţi vecinii de pe stradă îşi încuiau ferestrele.

Tudor Ganea împleteşte realitatea cu închipuirea cu atât de mult tâlc încât nu-ţi mai dai seama exact unde încetează istoria şi unde începe fantezia. Cu o zi înaintea morţii sale, în carte, slujitoarea le spune legiştilor că l-a văzut pe Sadoveanu cântând şi mergând pe uliţele din sat, după ce acesta suferise un infarct cu opt ani în urmă care-l omora pe zi ce trece, care-i produsese un defect de vorbire şi nimeni nu-l mai văzuse sau nu-l mai auzise vorbind cu multe luni înainte de moarte.

Autorul îşi coase foarte bine istorisirea, iar Sadoveanu începe să fie văzut, după moarte, în diferitele locuri din ţară care i-au fost repere scriitorului în timpul vieţii.

O femeie l-a văzut scriind la un birou dintr-o fostă reşedinţă, o alta a alergat după ce Sadoveanu a asmuţit pe ea un câine de vânătoare care apoi a început să patruleze în faţa unei alte vile în care a stat scriitorul între războaie, iar miliţianul care le-a anchetat a fost socotit nebun de colegi când l-a văzut şi el pe autor, de data asta în Ciorogârla, unde l-a alergat prin sat cu o puşcă.

Povestirile continuă într-un stil ludic, explicând şi cum a ajuns Sadoveanu să scrie multe dintre operele sale, pornind de la unele întâmplări reale sau închipuite, în ceea ce este una dintre cele mai bine legate, antrenante şi imaginative cărţi din colecţia „Scriitori de poveste“.

Vasile Pogor, un interviu după 100 de ani de la moarte

Vasile Pogor îşi spune povestea singur, sau cel puţin asta i-a pus în plan Mihai Buzea când a pregătit volumul cu viaţa marelui scriitor şi politician ieşean, care a fost, în timpul vieţii, de mai multe ori primar al Iaşului.

În cartea sa, Mihai Buzea îi ia un interviu lui Vasile Pogor, sau mai degrabă unei apariţii a acestuia, în aprilie 2018, uitându-se la Iaşi ca la un oraş pe care nu-l mai recunoaşte faţă de „anii de aur“ pe care i-a trăit până la Primul Război Mondial.

Vasile Pogor îşi spune romanţat povestea în interviu – cum a plecat din ţară la 17 ani la studii în străinătate mai mult cu gândul că domnitorul Sturdza era cu ochii pe el şi pe toţi fiii de boier pe care îi bănuia că s-au implicat în revoluţia din 1848, dar nu avea cum să o dovedească. Că s-a oprit în drum spre Lviv la o cârciumă unde s-au îmbătat şi au strigat „Vive la liberté“ până au fost arestaţi şi a trebuit să îi elibereze ghidul lor francez.

După ucenicie, cea mai dură experienţă povestită de Pogor este reîntoarcerea în ţară, când se angajează la Tribunal ca funcţionar după ce venise de la Sorbona. Casa sa, moşia din Bucium, a devenit casă încă din 1858 pentru discuţiile despre Unire, despre un domn comun în Moldova şi în Ţara Românească.

Tot la el acasă se reuneau şi membrii Societăţii Junimea, cu ani înainte de 1863, când aceasta a luat naştere. Şi tot casă spune şi acum Casei Pogor din Copou, care-l face să nu fie uitat, un alt nume mare al Iaşului într-o enumeraţie fără sfârşit.

Mihai Codreanu, părintele sonetului românesc

Prin ochii lui Dan Coman avem şansa să-l întâlnim pe „părintele sonetului românesc“, Mihai Codreanu, poet, dramaturg, avocat şi traducător, membru corespondent al Academiei Române. Dan Coman ne arată un Iaşi uşor mohorât, parcă înceţoşat în zilele de iarnă, ori prăfuit în zilele calde.

Îl vedem pe Mihai Codreanu ca printr-un vis leneş, plin de detalii şi figuri de stil surprinzătoare, care nu te lasă să sari nici măcar un rând.

„Asta e tot ce rămâne: un spaţiu fără margini, ascuns printre clădiri necunoscute, acoperit în întregime de zăpadă. Grămăjoare de aer cald ieşind de sub aripile unei vrăbii trezite brusc, spărgându-se ca nişte balonaşe de săpun în întunericul îngheţat“, ne descrie Dan Coman Bacăul, unde Mihai Codreanu fusese mutat disciplinar de la Colegiul Naţional din Iaşi atunci când aplaudase ironic discursul unui profesor.

Momentele din viaţa lui Mihai Codreanu curg aproape suprarealist, ca o halucinaţie. Din Iaşi sau Bacău ne trezim împreună cu Mihai Codreanu tocmai la Paris, când acesta, la 24 de ani şi proaspăt absolvent de Drept, apoi ne trezim brusc la Bolta Rece, ajungem pe nesimţite la Teatrul Naţional din Iaşi, ca mai apoi să ne trezim din visare în cămăruţa lui insalubră din spatele Creditului Bancar.

Anul 1900 îl găseşte pe Mihai Codreanu, iar noi, ca nişte prieteni curioşi, îi urmăm fiecare pas. Cumva însă mereu ne întoarcem la Iaşi şi la Bolta Rece, pe nesimţite. Aici a fost inima poetului şi aici a rămas, plutind încă în aerul Copoului.

Dan Coman nu se sfieşte nicio clipă să spună lucrurilor pe nume, iar de la stilul boem, frazele lungi şi descrierile amănunţite sare brusc la sonete deocheate şi glume fără perdea. Nu există logică temporală a romanului şi nici măcar una spaţială. Aşa cum a fost şi Codreanu, în afara timpului său.

Ion Creangă, vânzător de tutun, popă, învăţător şi poet

Andrei Crăciun începe „povestea lui Ion Creangă“ cu sfârşitul, cu momentul morţii sale. Îl descrie pe scriitor aşa cum îl vedeau oamenii în 1890, pe 1 ianuarie, momentul în care i-a venit sfârşitul.

„«Cum, Doamne apără şi păzeşte, să moară tocmai Popa Smântână?» Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la şosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alişveriş pentru debitul dumisale de tutun“.

Andrei Crăciun scrie în graiul şi în stilul lui Creangă, iar din primele rânduri ai  impresia că „Popa Smântână“ este cel care îţi povesteşte momentul în care, la 52 de ani, a făcut ultimul drum prin mahalaua Iaşului.

După primul capitol, Andrei Crăciun împleteşte povestea lui Creangă cu zvonurile auzite în târg despre scriitori, cu scrierile naratorului din Ţicău despre sine, dar şi cu ce s-a scris despre scriitor mai aproape de zilele noastre.

Este pe jumătate detectiv, pe cealaltă jumătate povestitor, iar cartea şi viaţa lui Creangă se scurg pe nesimţite în mâinile tale, aşa cum face apa când o ţii în căuşul palmelor înainte să apuci să-ţi astâmperi setea pe deplin. Povestea lui Creangă curge astfel uşor, te prinde şi nu te mai lasă, iar cartea, completată de tot felul de notaţii ale lui Andrei Crăciun, ba e roman, ba document, ba poveste de spus la gura sobei.

După o epistolă către scriitorul Ion Creangă, în care i se povesteşte cum l-au văzut oamenii şi ce s-a întâmplat după ce acesta s-a prăpădit, Andrei Crăciun devine umbra lui Creangă prin târgul Iaşului. Îi numără bucatele din farfurie şi îi atent să nu-i scape nicio înghiţitură de vin.

Tot umbra lui Creangă este şi când acesta ajunge acasă, în Ţicău, când se plimbă prin cercurile înalte ale societăţii, dar şi când se întâlneşte cu prietenii săi sau cu scriitorii de la Junimea. Nu aflăm foarte multe informaţii noi despre viaţa lui Creangă în afară de miturile pe care le-am tot citit în manuale. Însă ne confirmă faptul că Ion Creangă a iubit libertatea şi ne învaţă că un om nu trebuie să îndure „zăbală“.

Junimistul Nicolae Gane, arhitectul Iaşului modern

În cartea lui Iulian Ciocan îl întâlnim pentru prima dată pe Nicolae Gane ca pe un adolescent emoţionat, gata să prezinte prima scrisoare de dragoste iubitei sale. Nicolae Gane este însă prezentat înainte de prima sa lectură la Junimea, la doi ani după ce acesta se mută la Iaşi şi este numit preşedinte al Curţii de Juraţi.

Prima sa nuvelă, „Fluierul lui Ştefan“, nu avusese încă prima lectură, iar pe Nicolae Gane îl măcina grija că scriitorii de la Junimea îi vor critica aspru creaţia şi nu va mai putea să calce pragul cenaclului. Iulian Ciocan duce atât de departe emoţiile lui Nicolae Gane, încât acesta nici măcar nu e în stare să citească nuvela în faţa junimiştilor, aşa că Maiorescu îl scapă de chin şi continuă el lectura.

O lectură care mişcă toţi colegii de cenaclu, iar Nicu Gane scapă în sfârşit de apăsarea din săptămânile în care şi-a pregătit nuvela. Suntem purtaţi apoi prin copilăria fără griji, de conaş, a lui Gane, ne sunt prezentate de plimbările cu carul cu boi, dar şi momentul în care este se maturizează forţat atunci când este martorul violenţelor dintr-o familie de ţărani.

Ajungem apoi din nou la Iaşi, la momentul în care, convins că noroiul alungă orice idee literară, îşi propune să ajungă primar şi să paveze străzile oraşului. Suntem apoi purtaţi constant de la copilărie la maturitate, de la prima iubire şi momentele fără griji la disputele politice, la momentele premergătoare Marii Uniri şi la diferite episoade de la Junimea.

Episoadele, deşi la mari distanţe unul de celălalt în ceea ce priveşte timpul desfăşurării, se împletesc natural. Ba chiar uşurează lectura şi reuşesc să ofere o privire cât mai largă către viaţa lui Nicolae Gane, „părintele“ Iaşului modern, primar cu cinci mandate, care a pavat străzile şi a început realizarea proiectului de canalizare.

Paşii de domnişoară ai Otiliei Cazimir

Povestea Otiliei Cazimir începe la Căţeaua leşinată, un loc în care mahalaua Iaşului de la începutul secolului XX este plină de viaţă, unde jandarmii beau şi mănâncă pe cheltuiala cârciumarului, care încearcă să-i ţină cât mai mult acolo de frica nopţilor „sparte adesea de câte un foc de armă şi de sunetul paşilor alergând cu disperare prin întuneric“.

Simona Antonescu pare să fi uitat cu totul că ea este pe urmele Otiliei Cazimir, iar în primele pagini ne trezim la Căţeaua leşinată, printre mese şi pahare cu băutură. Abia câteva pagini mai târziu, micuţă şi îmbrăcată bătrâneşte, o întâlnim şi pe Otilia Cazimir, însoţită de doi funcţionari, care spune şoptit, în mijlocul cârciumei „Inspecţie!“.

Cartea Simonei Antonescu ne-o arată în primele pagini pe Otilia Cazimir de după dispariţia lui Topîrceanu, sfâşiată de durere şi capabilă doar să accepte că „Top“ nu mai este, însă nu şi moartea sa.

Povestea Otiliei Cazimir, pe numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, se scurge apoi pe nesimţite în perioada în care era elevă, la primele momente în care iubirea i-a dat pentru prima dată târcoale şi la întâlnirile cu Topîrceanu. Romanul devine unul adolescentin, plin de culoare şi energie, în care fiorii primei iubiri încălzesc cititorii ca un foc vesel în mierz de iarnă.

Aşa aflăm şi cum a prins drag Otilia Cazimir de biletele de papagal, de visele şi năzuinţele care se ascundeau în aceste răvaşe. Acţiunea romanului are loc la un an după moartea lui Topîrceanu, însă paginile sunt umplute de flashback-uri către cea mai fericită perioadă din viaţa poetei, cea în care „Top“ încă era în viaţa ei.

Trecem prin viaţa Otiliei pe nerăsuflate şi în pas tineresc, aşa cum sunt mereu poveştile bătrânilor despre tinereţea lor. Cartea Simonei Antonescu pare ca o spovedanie făcută de un alter ego al Otiliei Cazimir sau ca o poveste despre poetă a unuia dintre cei mai apropiaţi confidenţi ai ei. Un martor mut al iubirii dintre doi mari poeţi care şi-au scris viaţa la Iaşi.

Topîrceanu, un prunc „cât o găină d-aia pitică“

Alex Tocilescu este cel care se plimbă prin viaţa lui George Topîrceanu şi-i începe povestea „cu începutul“, chiar de când scriitorul avea câteva ore şi abia începea să sugă la sânul Paraschivei, mama sa, şi să asculte cum taică-su, Ion Topîrceanu, se plânge că ba are capul prea mare, ba că îi mic la trup „cât o găină d-aia pitică“.

Alex Tocilescu merge apoi cu Topîrceanu la şcoală şi-i martor la crearea primei poezii, prin clasa a III-a, când a trebuit să mituiască un coleg, pe Stănciuc, cu o peniţă şi un nasture pentru a-i asculta prima creaţie.

Ajungem apoi la poznele pe care le făcea Topîrceanu şi cum a fost propus spre exmatriculare după ce a aruncat cu cocoloaşe de hîrtie în pedagog, dar şi la primele ocheade pe care le arunca scriitorul peste gard la fete, apoi la momentul în care se amorezează de Victoria, o tânără învăţătoare de 23 de ani cu care se şi căsătoreşte şi are un copil.

Alex Tocilescu prezită povestea lui Topîrceanu cu un umor subtil. Nu-ţi vântură glumele pe sub ochi, ci se joacă cu vorbele, te ţine cu sufletul la gură ca un adevărat povestitor, ca mai apoi să-ţi stârnească hohote de râs cu un final pe care îl anticipai deja, dar pe care Tocilescu ştie cum să ţi-l ofere.

Afli apoi poveştile din spatele fotografiilor în care este imortalizat Topîrceanu, îl vezi pe scriitor prin ochii unui porumbel care-i stă la geam şi apoi îl urmăreşte pe poet prin oraş. Abia în capitolul IV îl vedem pe Topîrceanu mutat la Iaşi, în 1911, şi suntem părtaşi la prima sa întâlnire cu Garabet Ibrăileanu şi cu lumea din capitala Moldovei.

Abia după naşterea copilului său cu Victoria vedem şi episodul întâlnirii cu Otilia Cazimir, pe numele ei adevărat Alexandrina Gavrilescu, şi primul lor sărut. În paginile scrise de Alex Tocilescu vezi momentele din viaţa lui Topîrceanu ca într-un film vechi.

Suntem părtaşi la plecarea pe front a poetului, la viaţa sa din tranşee, munca la calea ferată şi zilele petrecute în lagăr. Volumul lui Alex Tocilescu despre Topîrceanu aproape că nu poate fi numit biografie. E un roman despre un poet şi un gazetar, poate prea scurt pentru câte ai vrea să afli, dar suficient de lung încât să prinzi şi mai mult drag de Topîrceanu.

(Cătălin HOPULELE, Andrei MIHAI)

Publicitate și alte recomandări video