Filologicale filosofice (I)

Intenţionam, de la o vreme, să scriu o tabletă intitulată Scrisoare către prietenii mei filosofi sau Cât de filolog ar trebui să fie un filosof, în care, între altele, să încerc să răspund la întrebarea, care mă preocupă de multă vreme, dacă un profesor poate preda studenţiilor săi filosofie greacă fără să cunoască limba greacă, filosofie scolastică fără cunoaşterea limbii latine, pe Pas­cal şi Leibniz fără cunoaşterea francezei, pe Kant sau Hegel fără cunoaşterea temeinică a limbii germane. Aş fi putut pleca de la o remarcă a regretatului critic literar, profesor de literatură română la Universitatea din Iaşi, Mihai Drăgan (1937-1993). La cursul despre «marii clasici», al cărui titular era, în anul 1976, spre sfârşitul semestrului, Mihai Drăgan le-a spus studenţilor din anul al II-lea de la secţia de română, aproximativ: Ştiţi ceva? De fapt, cred că eu nu prea aş avea dreptul să vă vorbesc despre Eminescu, deoarece nu cunosc limba germană! Şocanta declaraţie de la catedră mi s-a părut că a sporit gradul de simpatie şi stimă de care Mihai Drăgan se bucura deja printre stu­denţi. Semn de mare curaj şi de onestitate intelectuală – calităţi rare pe atunci, ca şi acum – în ceea ce îl privea pe el personal, observaţia tânărului profesor ne atrăgea atenţia asupra faptului că este foarte greu pentru cineva să pătrundă în straturile mai adânci ale creaţiei unui mare poet, dacă nu îl poate urmări inclusiv pe teritoriul limbilor în care acesta s-a format şi care l-au marcat. Judecata aceasta poate fi extrapolată şi la domeniul filosofiei, căci, după poezie, discursul filosofic este, poate, cel mai intim legat de limba în care se exprimă.

Nu întâmplător, o parte importantă a filosofiei moderne din secolul al XX-lea insistă asupra legăturii indisolubile între activitatea gândirii şi limba în care aceasta se efectuează. Mai ales autori încadrabili în direcţia etichetată drept „fenomenologică“ a filosofiei moderne, precum germanii Martin Heidegger sau Hans-Georg Gadamer, fran­cezul Paul Ricoeur sau, la noi, Constantin Noica (poate fi amintit şi Anton Dumitriu, logician), înţeleg reflecţia filosofică ca pe o interpretare a raporturilor dintre limbă, existenţă şi fiinţă. Consecinţa firească a acestui principiu este, pentru mulţi gânditori, precum cei menţionaţi, apelul necesar la stratul cel mai vechi, se poate spune originar, al tradiţiei filosofice europene, care este filosofia greacă antică. Termenii greceşti pentru noţiuni precum «fiinţă», «cuvânt», «esenţă», «adevăr», «minte», «gândire», «înţelegere», «cunoaştere», «idee» etc., etc. sunt adesea evocaţi, discutaţi, explicaţi sau interpretaţi în discursul filosofic al unor gânditori moderni, cu scopul unic de a se folosi de experienţa înaintaşilor, pentru a face un pas corect înainte în dinamica propriei gândiri. Dacă Gadamer sau Noica apelează la un termen filosofic sau la o sintagmă grecească, poţi fi sigur că o fac, după o temei­nică documentare, cu o scrupuloasă res­pectare a formei, a profilului semantic şi a etimologiei reale, istorice, a cuvintelor greceşti evocate. Autenticitatea acestei operaţiuni, care se încadrează în sfera acelei „archéologie du savoir“ despre care vorbeşte un Michel Foucault, este asigurată de întrebuinţarea instrumentarului filologic fundamental: ediţiile de text ştiinţific alcătuite (le numim „critice“), traducerile autorizate în limbile moderne, dicţionarele şi gramaticile cu bună reputaţie ale limbii greceşti. Fireşte, eficacitatea consultării acestor instrumente de lucru este proporţională cu gradul de cu­noaştere a limbii greceşti ca atare, cu­noaş­tere pe care, în mod normal, ar fi trebuit să ţi-o însuşeşti în şcoală sau la facultate. La epigonii care mişună în spaţiul publicistic, inclusiv în mediile academice, în absenţa acestor elemente adjuvante ale preciziei filologice, citarea cuvintelor greceşti devine un simplu gest de imitaţie, o paradă mimetică de erudiţie sau un artificiu discursiv menit să arunce praf în ochi profanilor ori, şi mai rău, o modalitate de auto-amăgire a „filosofului“ impostor. Ca să folosim nişte expresii mai blânde, vom vorbi aşadar, pe de o parte, despre citarea funcţional-organică şi, pe de altă parte, despre citarea formal-ornamentală sau emfatică a itemilor greceşti în textele filosofice. Prima categorie, cea a citatelor sau a inserţiilor funcţional-organice, sunt percepute ca evenimente textuale sau discursive normale, justificate şi oportune. Acestea ne produc, atunci când le întâlnim în texte sau discursuri şi le înţelegem rostul, sentimentul lucrului bine făcut şi satisfacţia adâncirii în cunoaştere. Citatele din categoria a doua, cele formal-ornamentale, defectuoase, ne induc, dimpotrivă, dezamăgire, iritaţie, dispreţ şi alte trăiri asemănătoare.

Indignarea te împinge să scrii (Facit indignatio versus!), spunea poetul roman Iuvenal. Acesta este motorul care m-a îm­pins să comentez ironic câteva asemenea cazuri de manipulare defectuoasă a preţioa­selor elemente terminologice pe care magnifica limbă elină le-a dăruit umanităţii. Ca şi în comentariile din urmă cu câteva săptă­mâni când, în rubrica de faţă, mă întrebam „de ce (să mai) cităm latineşte“, nu dau numele „păcătoşilor“, ci doar unele indicii contextuale care să îi ajute pe ei înşişi, dacă o doresc, să se recunoască. La final, voi oferi celor interesaţi un foarte scurt glosar cu termenii filosofici greceşti mutilaţi mai frecvent în publicistica actuală.

Menţionez că, din raţiuni practice, pentru a nu obosi pe cititorul nespecialist, folosesc o transcriere cu litere latine simplificată a cuvintelor greceşti, marcând un singur ac­cent şi renunţând astfel la marcarea dife­renţiată a accentelor ascuţit, grav şi circumflex, specifice ortografiei limbii eline. Indi­ca­ţii de pronunţare a formelor româneşti pro­puse, în transliterare cu litere latineşti: ge se citeşte ghe, gi se citeşte ghi, y se citeşte (ca un diftong) iu, combinaţiile eu, au, ou, se citesc ca diftongi, adică într-o singură silabă, ch se citeşte h, th se citeşte t, ph se citeşte f.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video