În dialog cu Eminescu

A urmat studii libere de pictură cu un remarcabil pedagog şi eminent pictor – Leonard Chiţa -, azi pe nedrept uitat, dar şi cu profesorul Ioan Bălău; apoi Canto cu Aurora Broşteanu de la Opera Română; în fine,  a stăruit asupra operei vârfurilor poeziei româneşti – Eminescu şi Nichita Stănescu. A optat, în fine pentru pictură, reuşind să pună în acord muzele celor trei arte.

Analizând tematica şi sursele de inspiraţie ale picturii domniei sale credem că profesorul dintâi a fost Eminescu, întrucât lui i-a dăruit cele mai inspirate creaţii. I-a urmat, în chip firesc, Nichita Stănescu şi ale lui 11 Elegii. Criticii şi istoricii literari au desluşit această legătură tainică şi organică dintre ei. Însă opera lor invită perpetuu la reflecţie şi îndeamnă la căutarea sensului vieţii şi a sensurilor uitate ale lumii. Dar cum poţi să îi descifrezi pe cei doi uriaşi ai cugetului poetic, altfel decât prin cuvânt? Îţi trebuie nu doar cultură şi stăruinţă, nu doar sensibilitate, dar şi curaj artistic. Iar curajul poate fi superfluu dacă nu se întemeiază pe credinţă şi smerenie. Începi cu un chestionar lăuntric: cum pot eu să prind în culoare geniul lui Mihai Eminescu şi al lui Nichita Stănescu? Iar dacă nu te sperie gândul, încerci să le afli taina. Am privit mereu tentaţia de a te apropia de aripa geniului ca pe un act de curaj. Nu ştiu cine a fost la început în orizontul inspiraţiei doamnei Florenţa Ionescu. Dar în fond nici nu contează întâietatea, ci descifrarea confiniei geniului celor doi poeţi.

Tălmăcindu-l pe Eminescu în culoare, doamna Florenţa Ionescu ne sugerează că a început cu un celebru poem stănescian: „Atâta să nu uitaţi/ că el a fost om viu,/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată-n stofă/ Atâta să uitaţi!/ Numai atât/ că el a trăit/ înaintea noastră…/ numai atât,/ în genunchi vă rog, să uitaţi/”. A nu uita cât de viu a fost Eminescu. Dacă nu vom fi loviţi de năpasta amneziei ori a indolenţei, moştenirea lui Eminescu va hotărî soarta noastră, nu ca rod al întâmplării, ci ca semn al încordării voinţei de a-l păstra în intimitatea noastră, ca pecete a veşniciei. Cu Eminescu cel viu vom trece vămile istoriei şi ne vom înveşnici. Nimeni nu a pus într-o ecuaţie mai profundă geniul eminescian cu fiinţa noastră istorică, decât a făcut-o Nichita Stănescu în acest cuget poetic tulburător.

Doamna Florenţa Ionescu deţine un important patrimoniu cultural: tălmăcirea plastică a marilor poeme eminesciene şi a celor 11 Elegii stănesciene. Într-o zi, acestea vor trebui să se regăsească în arhiva vie a unui muzeu românesc. Între anii 1992 şi 1998, pictoriţa a avut 5 expoziţii dedicate operei lui Eminescu. Între timp, tablourile cu tematică eminesciană aveau să mai fie expuse încă în 5 rânduri în diverse oraşe din ţară. Pentru publicul larg, pictoriţa s-a îngrijit să reunească aceste tablouri într-un excelent album intitulat Eminescu în culoare, apărut în anul 2019 la editura Pim din Iaşi. Albumul, însoţit de texte exegetice semnificative este o reuşită invitaţie euristică în universul eminescian. Am avut privilegiul să admir aceste tablouri în atelierul pictoriţei. Evident Eminescu nu este o noutate în arta plastică românească. Puţini sunt pictorii, graficienii ori sculptorii români care să nu fi fost atraşi de poezia sa. Există opere de referinţă în această materie, iar despre unele s-a spus chiar că ar fi epuizat subiectul. Mai poate aduce un artist plastic ceva nou în materie de Eminescu? Întrebarea poate fi adresată în egală măsură şi exegeţilor operei poetului. Dar poate că răspunsul ni l-a dat deja Nichita Stănescu în poemul evocat. Iar aceasta îi va fi dat curaj şi doamnei Florenţa Ionescu să nu se resemneze, asemenea unor conaţionali dezabuzaţi, să-i recitească smerit poemele şi să le picteze mai apoi cu sufletul. Parcurgând albumul şi văzându-i tablourile, m-am convins că sursa adâncă a inspiraţiei artistei este chiar infinita iubire pe care i-o poartă poetului. Toate marile poeme eminesciene sunt tălmăcite plastic în nuanţele celei mai profunde şi emblematice culori eminesciene – albastrul. Pictoriţa reuşeşte să recompună cu o remarcabilă inteligenţă plastică atmosfera tainică, reflexivă, astrală, feerică, melancolică a universului poetic eminescian. Nuanţele subtile de albastru şi liliachiu dau profunzime simbolurilor şi metaforelor eminesciene. Tablouri precum Luceafarul, Glossă, La Steaua, Mortua Est, Floare albastră, Oda în metru antic, Venere şi Madonă ne îmbie sfios să pătrundem taina geniului eminescian. În poate cel mai reuşit tablou din colecţia eminesciană – Venere şi Madonă, dar şi în Glossă ori în Veneţia, în dialogul magistral al nuanţelor de albastru, de la bleul luminos la profunzimea albastrului de Prusia, pictoriţa reuşeşte să recreeze atmosfera de taină şi visare, de tristeţe şi melancolie, de revoltă şi resemnare din poemele clasice eminesciene. Există în unele poeme un dialog profund între heraclitic şi eleat, între deşertăciunea lumii şi măreţia hieratică a creaţiei, pe care pictoriţa îl sugerează admirabil, atât prin simfonia culorilor, cât şi prin acordul plastic dintre static şi dinamic, dintre încremenire şi devenire.

Pictoriţa năzuieşte spre un dialog sensibil şi reflexiv cu marile teme poetice eminesciene, reuşind nu atât o ilustraţie narativă, cât o tălmăcire poetică în culoare sau, cum ar spune teologii, o diortosire, adică o smerită încercare de a se apropia de măreţia creaţiei eminesciene.

Dar cât curaj îţi trebuie ca să fii smerit? Smerenia nu este despre umilinţă, ci despre curajul de a cunoaşte şi de a înţelege măreţia creaţiei divine. De aceea, opera marilor creatori creştini este despre smerenie. Cei care nu au înţeles ori nu înţeleg măreţia lui Eminescu, sau a lui Cervantes, sau a lui Dostoievski, suferă tocmai de lipsa smereniei. Smerenia este, aşadar, despre curajul de a chestiona măreţia creaţiei divine şi a celei însemnate de divinitate, precum Eminescu. În descifrarea acestei taine rezidă şi izbânda doamnei Florenţa Ionescu în dialogul cu Eminescu.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video