Caută 
1 MIN
Cu cât ne deplasăm spre sudul arealului asupra căruia ne focalizăm atenţia (statele din estul UE), cu atât fragmentarea cadrului natural, dar şi unele resurse naturale (în special cărbunii) joacă un rol din ce în ce mai important în compartimentarea structurilor teritoriale regionale şi naţionale.
Morfologia christaleriană (conformă modelului locurilor centrale – formulat de Walter Christaller), manifestă la toate nivelele scalare în nordul arealului, din Estonia şi până în Polonia de nord şi centrală, începe să facă loc unor abateri induse fie de unele linii de forţă ale spaţiului – contacte geografice sau văile unor fluvii sau râuri -, ce au generat axe urbane importante la mai multe paliere scalare (continental, naţional, regional), fie de resursele de cărbuni ce au determinat apariţia unor conurbaţii de talie mare în contextul sistemelor urbane naţionale.
Contactul dintre Munţii Sudeţi şi înălţimile carpatice, pe de o parte, şi zonele de câmpie şi podiş ale Poloniei, pe de altă parte, reprezintă o discontinuitate majoră în morfologia sistemelor urbane regionale. Favorabilităţile spaţiale induse de acest contact (ce continuă linia de forţă dintre Câmpia Germaniei de Nord şi podişurile centrale ale statului vecin) au dus la apariţia unui aliniament de aşezări urbane ce a generat şi o axă urbană structurantă importantă la nivel continental. În anumite zone, această axă e deturnată de alte linii de forţă, care în contextul regional joacă un rol structurant mai puternic. În acest sens, menţionăm valea Oderului şi bazinului carbonifer al Sileziei. Dintre oraşele poloneze ce se înscriu pe această axă, menţionăm: Wroclaw, Opole, Katowice, Cracovia sau Rzeszów. În structurarea acestei axe, ce leagă nucleul dur al UE de Europa estică, logica teritorială continentală a jucat un rolul dominant.
În Republica Cehă şi în Slovacia (mai ales!) putem lesne observa compartimentarea sistemelor urbane regionale indusă de fragmentarea reliefului, dar şi de unele resurse subsolice ce au generat de timpuriu marea industrie.
În ciuda dimensiunii sale modeste (5,45 milioane de locuitori), Slovacia are două sisteme urbane regionale bine individualizate, separate fiind de arealul montan al Tatrei. Unul e situat în partea vestică şi centrală a ţării, având ca pol urban principal Bratislava (432 mii de locuitori în oraşul propriu-zis şi ceva mai mult de 640 de mii în zona urbană funcţională) care se impune asupra unei suite de 10 oraşe cu o populaţie cuprinsă între 40 şi 70 de mii de locuitori. În estul ţării se află situat cel de-al doilea sistem urban de talie regională. E mai modest ca dimensiune, întreaga structură teritorială având 1,37 milioane de locuitori. Sistemul urban e relativ simplu: oraşul principal e Kosice (aproximativ 240 de mii locuitori), care e secondat de Prešov (90 de mii de locuitori) şi de alte trei oraşe cu o populaţie cuprinsă între 40 şi 50 de mii de locuitori.
Republica Cehă (10,7 milioane de locuitori) are un sistem urban dominat de Praga, capitala statului (1,3 milioane de locuitori în municipalitatea propriu-zisă, 1,43 milioane în aglomeraţia urbană şi peste 2 milioane în zona sa metropolitană). Sistemul urban al Republicii Cehe e unul mai complex, în raport cu majoritatea sistemelor urbane din regiune. Prezintă un policentrism manifest, atât la nivel naţional, cât şi la nivelele regionale şi subregionale.
Capitala e secondată de Brno, vechea capitală a Moraviei (380 mii locuitori în oraşul propriu-zis, peste 430 mii în aglomeraţia urbană) şi Ostrava (290 mii de locuitori) – oraşul principal al Sileziei morave, una dintre cele mai urbanizate regiuni ale arealului analizat. Zona centrală a conurbaţiei Ostrava-Karvina are aproximativ 500 de mii de locuitori, dar întregul sistem urban regional, asimilat cel mai adesea zonei metropolitane şi extins la aproape întreaga entitate administrativă, depăşeşte 1 milion de locuitori.
Nivelul NUTS 2 (regional), ca şi în cazul României, nu are consistenţă administrativă. Geometriile NUTS 2 sunt reduse ca dimensiune, grupând 2-3 teritorii NUTS3, iar decupajele nu sunt foarte eficiente într-o eventuală acţiune de regionalizare administrativă – nu respectă nici teritorialităţile istorice şi nici arealele polarizate ale marilor oraşe. Silezia Moravă este singura excepţie.
Sistemul urban al statului maghiar (9,8 milioane de locuitori) e unul simplu, monocentric. Capitala, ce concentrează aproape 1,8 milioane de persoane, a generat cea mai mare aglomeraţie urbană din zona analizată (2,6 milioane de locuitori). Atât de mare e forţa de atracţie a Budapestei, încât nici un oraş secundar nu a avut capacitatea de a-şi crea propria lui structură teritorială de talie regională. Dunántúl şi Alfoldul, separate de Dunăre, deşi foarte prezente în discursul despre statul vecin, reprezintă mai degrabă repere fizico-geografice, şi nu teritorialităţi pe deplin închegate. Le lipsesc elementele primordiale ale teritorialităţii – centralităţile. Ambele sunt dependente de Budapesta, centralitatea ce pare a fi suficientă arhitecturii teritoriale maghiare. Dintre cele 7-8 oraşe de peste 100 de mii de locuitori, cele mai importante la nivelul teritorialităţilor intermediare sunt Debrecen (201 mii locuitori), Szeged, Miskolc, Pecs şi Gyor.
Diluarea frontierelor naţionale în construcţia teritorială a UE schimbă profund datele ecuaţiei structurilor urbane care au făcut până acum obiectul analizei. Deşi la nivel naţional unele dintre acestea sunt profund monocentrice (cazul Ungariei), iar altele etalează doar un policentrism incipient, la nivel transnaţional structurile teritoriale ale Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei, Ungariei se alătură celor determinate de Viena sau de marile metropole regionale germane (Munchen, Nurnberg, Stuttgart etc.) în construcţia unor clustere ce vor consolida caracterul policentric al UE. (Pe săptămâna viitoare)
George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi
Publicitate și alte recomandări video
