Noua politică externă de la Chişinău

Prin anii 1990 – 2000, atunci când luam bătaie la fotbal în meciurile internaţionale, comentatorii noştri aveau marea artă de a căuta scuze acolo unde acestea nu erau, invocând tot felul de conspiraţii împotriva noastră. În acea perioadă, când erau mai mulţi cititori de „Pagini Aurii” decât de ştiri pe internet, scuza favorită a comentatorilor sportivi era că „Europa nu ne vrea” din varii motive: ba că suporterii „lor” vor cheltui mai mulţi bani pe bere decât „ai noştri” la viitorul turneu final unde „nu am fost lăsaţi să ne calificăm”, ba că „deranjăm marile interese” ori că, vorba lui Gică Popescu după un eşec memorabil, „jucătorii lor au mâncat şi banane când erau mici, pe când noi, doar mere”. Însă problema celor care încropeau justificările acestea puerile era că oamenii începeau să vadă şi ei meciurile la televizor şi nu se mai informau doar din „Sportul” de a doua zi, deci puteau vedea cu ochii lor faptul că pur şi simplu echipele „noastre” de fotbal erau cu mult mai slabe decât echipele „lor”.

Satisfacţia lui Igor Dodon după demiterea guvernului pro-european condus de către Maia Sandu a fost una de scurtă durată, mai precis până în momentul în care au sosit primele facturi de plată pe adresa noului executiv „tehnocrat” de peste Prut – în realitate un guvern politic croit din oameni de-ai lui Dodon secondaţi de oameni din eşalonul doi al oligarhului fugar Vladimir Plahotniuc.

Demiterea guvernului pro-european de la Chişinău a însemnat pentru preşedintele Dodon ruperea singurei legături pe care Chişinăul o putea avea cu Uniunea Europeană şi cu SUA, singurii parteneri care au oferit în realitate fonduri esenţiale pentru supravieţuirea şi dezvoltarea Republicii Moldova. În încercarea de îmbunare a foştilor parteneri de dezvoltare din Vest, actualul executiv de la Chişinău a încercat să îşi justifice apropierea mai mult decât „călduroasă” de Kremlin prin scornirea unei gogoriţe diplomatice, conceptul de „politică externă echilibrată”, o tentativă declarativă de prietenie şi parteneriat şi cu Estul, şi cu Vestul, şi cu cei care fac şi desfac guverne, dar, în acelaşi timp, şi cu cei care să dea şi bani pentru funcţionarea noului guvern. Numai că vesticii, sătui de politica celor două luntrii în care s-a bălăcit până nu demult guvernarea oligarhului Plahotniuc, nu s-au dovedit sub nicio formă convinşi de bunele intenţii ale acestei politici externe moldoveneşti „echilibrate” care, cu cea mai mare viteză, s-a transformat într-una „dezechilibrată” datorită izolării internaţionale vizibile pentru oricine. Până la urmă de ce ai credita cu bune intenţii pe cineva care în patru ani de preşedinţie a vizitat de doar două ori oficial Bruxellesul, niciodată România însă de peste 30 de ori (oficial şi neoficial) Moscova? Aşa că, începând cu luna noiembrie 2019, după demiterea guvernului pro-european Maia Sandu, izolarea internaţională la care a fost supus preşedintele Dodon a fost extinsă şi asupra noului executiv. Dialogul politic dintre Bruxelles şi Chişinău este în acest moment ca şi suspendat, cel cu SUA nici măcar nu mai este adus în discuţie, iar contactele aşa-zis diplomatice se rezumă, în realitate, la nişte simple întâlniri care au loc doar pe culoarele instituţiilor europene şi nu în birouri.

Pentru că anul 2020 este (din nou) unul electoral la Chişinău, la sfârşit de noiembrie urmând a fi organizate alegerile prezidenţiale, preşedintele Dodon a început să se agite şi să caute vinovaţi care să-i justifice izolarea internaţională a sa şi a executivului său. La fel cum Dorinel Munteanu căuta să îşi scuze incompetenţa de pe teren („Nea Puiu, eu alerg, dar ei nu pun pase!”), la Chişinău au apărut deja şi primele „jertfe”, în persoana a şase ambasadori (cinci din ţări UE: România, Cehia, Austria, Suedia şi Bulgaria, iar al şaselea, din China), care să justifice izolarea Republicii Moldova. Şi asta la numai o zi după ce Preşedintele le-a reproşat diplomaţilor moldoveni că nu depun „suficiente eforturi” pentru prezentarea ţării într-o lumină mai bună şi, implicit, nu sunt atrase suficiente investiţii străine în ţară.

În goana după noi prieteni, Dodon pare că ar fi dispus să facă orice, chiar şi să îşi calce pe suflet şi să întindă mâna spre România, până nu demult un subiect tabu pentru el: „Îmi doresc întărirea parteneriatului strategic cu prietenii din România doar că acum, la vecinii noştri este ceva tulburare politică, dar noi nu ne vom implica (!!!) şi aşteptăm să se lămurească lucrurile acolo, după care continuăm dialogul”. Pffiii, mare noroc mai avem că Dodon, în mărinimia sa de lider regional, nu se implică în formarea noului guvern de la Bucureşti!

Însă, până la tentativa de apropiere de România, în spiritul declaraţiei scandaloase debitată acum câţiva ani într-o vizită la Moscova („o parte a României este Ungaria iar o altă parte, Moldova”), izolat în UE şi România, lui Igor Dodon nu i-a rămas acum decât să-şi cârmească barca spre Ungaria, cu care îşi doreşte „un parteneriat strategic”. Cel mai probabil este vorba despre reactivarea „secularei prietenii moldo-maghiare” pe care Chişinăul o afişează ostentativ de fiecare dată când Uniunea Europeană îi arată cartonaşul galben Republicii Moldova, la fel cum, de altfel, a procedat şi Vladimir Voronin în 2009.  

Iar cu această ocazie se termină de desenat şi triunghiul noii politici externe de la Chişinău: Putin – Erdogan – Viktor Orban. 

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova