Pe vremea ceea…

Pe vremea ceea, scumpe fete şi fetiţe, dragi băieţi şi băieţei din ziua de azi, cârnaţii nu erau încă cancerigeni, iar când tăia tata porcul nu ne îngrozeam de milă, ci ne arătam fasolele nespălate cu pastă de dinţi (pe-atunci n-auzisem de valoarea ph-ului din gură), fiindcă ştiam că o să mâncăm urechi şi cozi de porc cu sare; şi le haleam aşa, pline de rapăn şi funingine, odată cu mucii, nu ştiu dacă erau cu E-uri sau fără, dar nici o boală nu se prindea de noi; iar dacă ne păleam la sanie sau smârcâiam o leacă din nas, nu spuneam acasă, fiindcă nu ne mai dădea sania a doua zi, iar, de n-avem sanie, ieşeam pe furiş şi ne trăgeam pe o bucată de celofan toată ziua, îmbujoraţi şi fericiţi, sau ţuja pe burtă din vârful dealului, strigând din toată gura: fereaaaa! mâncam omăt şi, Doamne! bun mai era, muuult mai bun ca tortul de îngheţată cu cacao, migdale şi stafide din ziua de azi, cumpărat de la gelaterie.

Şi iernile parcă erau mai ierni pe vremea aceea! Nu ştiu copil să nu fi mers cu uratul sau cu colindatul, că pe atunci ne lăsau părinţii, nu se temeau că o să păţim nu ştiu ce chestii nasoale şi nu ne dădeau o sută de lei sau de euro numai să stăm cuminţi acasă; şi răsuna tot satul pe atuncea de hăăăi-hăi, de pristandaua la muzicuţă, de zornăitul salbelor cu clopoţei ale mascaţilor sau de mugetul buhaiului (oare ştiţi ce-i acela „buhai” sau vă trebuie şi pentru asta o expoziţie?), cum nu găsiţi voi pe internet oricât aţi căuta.

Pe vremea aceea nu ştiam ce e un computer, wi-fi sau router wireless şi nu ne jucam pe calculator toată ziua, fiindcă nici nu ştiam cu ce se mănâncă astea, dar ne jucam afară, pe drum toată ziua, dacă ne era sete, beam apă dintr-un pârâiaş plin de mizerii, că s-ar speria de moarte mămicile voastre să-l vadă (dar uite că suntem în viaţă!), jucam fotbal pe toloacă cu o minge de gumă cât un pumn, spartă şi aceea, dar ne era de ajuns să ne închipuim Pele şi Garrincha şi Puskáş, mergeam la furat cireşe sau cine mai ştie ce gorgoaze şi ni se întâmplau tot felul de aventuri cu paznicii de la CAP sau de la IAS, căci aveam şi noi mătuşi-măriucile noastre.

Pe vremea ceea lumea începea şi se sfârşea la poarta noastră sau cel mult peste deal, nu la Castellon sau în Toscana. Aveam bunicii pe vremea aceea aproape, pe hudiţa cealaltă sau peste gârlă, nu trebuia să venim din franţii şi italii, ca să-i vedem, iar ei nu plângeau pe atuncea, cum plâng acuma, când vă văd pe voi intrând pe poartă; pe vremea ceea era ceva normal să le vină nepoţii, ne puneau la treabă, la strâns păpuşoii, la dezghiocat, la dat mâncare la vite, nu se temeau că o să ne feştelim mânuţele mămucuţei şi tătucuţei.

Şi mulţi eram ruşinoşi, fiindcă aşa era felul nostru, ruşinea nu era un handicap, iar modestia – un dezavantaj, iar părinţii nu ne învăţau să fim înfipţi, ca să răzbatem, nimeni nu ne ademenea să fim macho, cum sunteţi îmboldiţi voi pe toate căile şi canalele; băieţeii ne băteam, peste un sfert de oră ne împăcam, fetiţele ne jucam „de-a mama” cu păpuşica şi plângeam când păpuşelei îi cădea părul prea repede (căci păpuşile pe atunci erau urâte, ne-barbie, şi aveau chiloţi ca orice gospodină, numai puţă n-aveau, oricât o căutam noi), fiindcă alta nu aveam şi, proştii de noi, nu ştiam să „gândim pozitiv” – plângeam ca proştii, râdeam ca proştii, fără să ne ascundem sentimentele; eram sensibili fără să fi citit cuvântul ăsta în cărţi.

…Ehei, pe vremea aceea, pe când răcneam prin râpă şi căutam înfriguraţi bombe pe firul apei, şi nu găseam decât gamele boţite, ceaune sparte, centiroane ruginite, dar ce conta! pe când văzduhul înflorea de ciripituri şi de ţipetele prigorilor înainte de ploaie; pe când ronţăiam zarzăre verzi şi ne strâmbam de plăcere; şi nu ne temeam nici de otrava cucutei, nici de arsura urzicilor, nici de guşterii de pe pietrele fierbinţi sau de şerpii de sub brusturi; pe când nu ne temeam nici dacă ne sângerau genunchii sau ne tăiam la degete şi ne apuca ameţeala simţind cum bubuie sângele în deget, dar noi râdeam şi căutam pe sub tufele de boz, unde se spărgea lumina în bucăţele şi se cocârjau umbre zălude, nişte frunze de patlagină şi le puneam pe rană; şi rana se închidea deîndată, căci însuşi Dumnezeu era de la noi, ş-avea o livadă pe deal, unde mergeam la furat, nu ne mai stătea gura toată vara, mâncând cireşe de toate felurile, şi mere ţigănci, şi moşeşti şi bot de iepure, şi renglote, şi corcoduşe, şi pere klaps şi sântilieşti, ce ţi se topeau în gură, iar Dumnezeu ne lăsa, căci era bun, bătrân şi cu barba albă – stătea pe prispă, fuma „mărăşeşti” şi bolborosea în legea lui…

Daaa, aşa era copilăria noastră: sărăcuţă, comunistă, cum va fi fost (noi habar n-aveam de comunism şi de nevoile părinţilor noştri), dar fericită. Cam astea mi-ar plăcea să ştiţi, scumpe fete şi fetiţe, dragi băieţi şi băieţei!

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video