Periferie

Din perspectiva acestor precizări, periferia poate aduce în viaţa cetăţenilor altfel de calităţi: linişte, aer curat, natură, peisaj, diversitate. Dar prezervarea acestor calităţi nu se întâmplă de la sine. În dezvoltarea urbană este posibilă numai prin proiecte bune, generatoare de identitate, puse cu rigoare în practică. Numai că suntem repetenţi, în ultima vreme, la capitolul proiecte comunitare.

În primul şi singurul plan urbanistic general al Iaşului realizat între anii 1996-1998, o perioadă cuminte în privinţa dezvoltării extensive, s-a prevăzut actuala presiune investiţională asupra tuturor structurilor urbane ieşene. Soluţia propusă atunci a fost crearea premiselor necesare constituirii unor nuclee urbane multifuncţionale în jurul centrului istoric şi bine relaţionate cu acesta. Ele urmau să aibe identitate proprie, să fie capabile să reţină şi chiar să atragă trafic. Tot atunci s-a pus problema constituirii zonei metropolitane într-o formulă administrativă funcţională. Localităţile din jurul Iaşului trebuiau să devină centre urbane cu personalitate, specializate pe funcţiuni complementare între ele şi în raport cu metropola funcţie de potenţialul urbanistic real al fiecărei unităţi administrative.

Pentru ca obiectivul planului urbanistic general, de ocupare şi gestionare armonioasă, coerentă şi eficientă a teritoriului, să se fi întâmplat, ar fi fost necesar ca studiile urbanistice de pe întregul ansamblu al zonei metropolitane să continue. În România însă proiectele ample, pe termen lung, nu mai sunt demult în actualitate.

O plimbare în jurul Iaşului, cu paşi mărunţi, dar perseverenţi, prin extravilanul extins şi prin localităţile rurale adiacente este un coşmar urbanistic chiar şi atunci când judecăm numai aparenţele, imaginile care încarcă retina plimbăreţului curajos. Străzi şi fundături întâmplătoare, agabaritice, cu geometrie total necorespunzătoare, neierarhizate realizate de regulă pe fostele drumuri de exploatare agricolă. Parcele de teren de toate formele şi mărimile, de la două-trei sute de metri pătraţi la câteva hectare. Căsuţe, case, vile, palate, individuale, duplexuri sau înşiruite, blocuri de locuinţe mici, mari şi foarte mari, ateliere, hale de producţie, chioşcuri, magazinaşe şi magazine şi altele mai mult sau mai puţin mărunte. Toate împreună ilustrează haosul desăvârşit. Din aceste zone rezidenţiale lipsesc centrele civice, pieţele publice, traseele pietonale, dotările sportive pentru copii şi adulţi, mobilierul urban, iluminatul nocturn, parcurile. Dar ce nu lipseşte? Sunt spaţii „urbane” construite dinadins pentru chinuirea sufletelor, pentru desfiinţarea totală a spiritului comunitar.

Zecile de mii de construcţii din spaţiul interstiţial al zonei metropolitane au o varietate devastatoare de forme, mărimi, culori, materiale. Dacă Iaşul istoric era dominat de culori armonizate, alburi, griuri calde, cremuri, bejuri, în nuanţe plastice deschise, vibrante în lumina specifică locului, noile construcţii etalează toate culorile curcubeului în tonuri tari, strigătoare la cer. Cu mare dificultate, un ochi profesionist poate descoperi pe ici pe colo câte o arhitectură odihnitoare pentru minte şi suflet. Disconfortul este maximizat de inexistenţa ideilor de compoziţie urbană şi a dialogului dintre clădiri.

Şi ce dacă, poate oarecine, sau cei mai mulţi să întrebe?!

Efectele acestui fel de dezvoltare în întreaga arie luată în discuţie sunt grave. Deocamdată cel mai evident dintre ele este traficul devenit imposibil la orele de vârf aflat abia la jumătatea intensităţii care va urma în scurt timp. Traficul, imposibil de fluidizat pe actuala reţea de străzi, este însoţit de poluare puternică. Urmează spaţiile destructurate şi destructurante ale sufletului comunitar. Nu au nici o capabilitate de a reţine locului oamenii pentru funcţiuni de relaxare. Din acest punct de vedere atât de hulitele cartiere comuniste de blocuri sunt mult mai coerente şi mai bine dotate pentru nevoile cetăţeanului.

Frumosul peisaj natural, ilustrare a spaţiului mioritic definit de Blaga, este ireversibil distrus. Iaşul a excelat prin armonia integrării între şi pe coline. Peisajul tradiţional nu mai are nici o relevanţă în raport cu modul actual de amplasare a construcţiilor. Vederile frumoase către natură şi către centrul Iaşului sunt într-un proces de urâţire de nestăvilit. Este un proces de virusare definitivă a spaţiului cultural rafinat în timp, cu kitschuri, cu lipsa formelor, proporţiilor, armoniilor şi a sensibilităţii definirii spaţiilor. Aşa se desăvârşeşte distrugerea autenticului, a valorilor reprezentative, începută cu succes de urbanismul comunist.

Lozinca definitorie pentru români a fost „se poate şi aşa”. Astăzi o înlocuim cu mare succes cu alta „se poate oricum”. Important, nu-i aşa, e că se poate, deşi putinţa a devenit în ultima vreme, birocratic vorbind, extrem de selectivă în urbanism.

Asta se întâmplă când o comunitate nu este guvernată de idealuri culturale, când nu este interesată de chipul ei social când, în cazul nostru, arhitectura este doar un exerciţiu funcţional de cea mai joasă speţă, iar urbanismul a dispărut pur şi simplu. Continuăm?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului

Publicitate și alte recomandări video