Caută 
4 MIN
În 2013 am aflat că în România funcţionează 40 de fabrici de medicamente (inclusiv produsele veterinare), adică cu mult, mult mai multe decât în cealaltă perioadă. Cu toate acestea, datele ne spun că, cifra de afaceri a primilor 15 producători, 300 de mii de euro nu reprezintă decât ceva peste 12% din potenţialul pieţei, în timp ce valoarea comerţului farmaceutic atinge la noi peste 3 miliarde, tot de euro. Dacă ne gândim bine acesta reprezintă o mină de aur, mai ales că în majoritate, aceste leacuri sunt susţinute de izvorul nesecat al statului. Şi totuşi producătorul autohton e o cantitate neglijabilă. Situaţia din industria farmaceutică se reflectă la fel de miraculos şi în agricultură. De ani buni specialiştii susţin că România importă alimente într-o dolce gioia, cam 80% din necesar, în timp ce vreo două milioane de hectare stau nelucrate. Fondurile europene pentru micii fermieri zac mucegăite pe la Bruxelles, iar cuvinte precum: „mecanizare” ori „automatizare“ s-au oprit, pe semne, la poarta fostei fabrici „Semănătoarea“, devenită studiouri TV.
Nici industria nu s-a lăsat mai prejos. Aveam şi noi un lider zonal, Oltchim, al treilea mare producător european, care acum se clatină bine. Vom ajunge să importăm PVC de peste mări şi ţări! Vorbeam de curând cu un mecanic, iar omul mi-a spus că duce dorul unei truse de chei fabricată la fostul IUS Braşov, argumentându-mi că mai are câteva rămase de ani buni şi niciuna nu este decalibrată. Astăzi, trei sferturi din necesarul naţional e acoperit din import, în timp ce noi aşteptăm de atâta amar de ani să vină investitorii strategici, cu bănuţii lor pentru a gresa osia înţepenită a unei economii care e lăsată să ruginească pentru a fi vândută de-a dreptul ca fier vechi. Fiind din vremea ailaltă, trebuie lichidată de capitalişti “inimoşi”! Între timp, mutăm ingenios banii dintr-un buzunar în altul (mai bine zis unii), încrezători că ingineriile financiare vor rodi precum Caritas-ul. Cel puţin până astăzi nu am văzut niciun guvernant, niciun economist ori vreo altă somitate făcând o analiză pe termen lung a importurilor, a necesarului sau a capacităţii pieţei interne de a genera şi a absorbi marfă. Toţi vorbesc de macroeconomie, de disciplină financiară, de taxe, de suprataxe, de dobânda de referinţă, de parcă România ar fi City-ul londonez! Toţi cei de la vârf au găsit o singura soluţie: vânzarea resurselor ţării. Probabil că s-au temut să gândească strategic, fiindcă piaţa e liberă, că ea decide, că stăpânul nostru e clientul nostru (sau viceversa!), că nu mai vor să audă de planificare.
Dacă s-ar face proiecte, la nivel de naţiune pentru viitor, înseamnă că am putea întrezări o perspectivă prin a ne urmări obiective clare, simple şi realizabile. Înotăm de 25 de ani în utopiile vremurilor, improvizăm şi bâlbâim propagandistic, de la învăţământ la agricultură, de la turism la IT şi nu iese nimic coerent. Cum vine un guvern nou, cum îi fumegă mintea: să schimbăm totul, s-o luăm de la zero, uzându-se de inevitabilul principiu românesc – pleacă ai voştri, vin ai noştri. Şi cu acest zero barat am teleportat către străini toată avuţia ţării: energia şi petrolul, telecominicatiile şi zăcămintele, industria şi turismul şi câte or mai fi. O să ajung să dau dreptate unora care susţineau următoarea teoremă: “hai să vindem tot, că nu ne mai facem bine”. Deci ne-om face bine, când nu va mai fi nimic de vândut! Dar cu aceasta ocazie nu ar fi bine să vindem şi … incompetenţa?
E a doua zi după 24 ianuarie. Mica UNIRE i-a adunat ieri în “cuget şi simţiri” pe cei cărora le miroase a an electoral. Vorbe sforăitoare ne-au îndemnat la unire. Să mai întrebăm: unirea cui? A intereselor? Wikipedia ne spune că “unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări, Moldova şi Ţara Românească”. Dar cine mai ştie istorie? Şi totuşi, La mulţi ani, conaţionalii mei!, dar într-o reală unitate.
Ing.dr.ec Traian Dobre
Publicitate și alte recomandări video
Îți recomandăm
