Războiul barbar şi pacea mizerabilă

Războaiele sunt parte a istoriei într-o proporţie covârşitoare. De aceea vorbim de epoca interbelică ori „de la un război la altul”, de Războiul de 100 de ani şi altele. Pacea e mereu fragilă şi strivită sistematic de război. La rândul lor, istoricii acordă războiului partea leului, de parcă perioadele (scurte) de pace ar fi uşor nefireşti, plate şi neinteresante. Războiul a intrat şi în mentalul colectiv, în mod agresiv şi dominator. Şi poveştile de război sunt mai captivante decât cele de pace, de parcă războiul ar oferi un prilej mai spectaculos de manifestare a spectrului uman. Iar teama viscerală de război ne face uşor incapabili să-i percepem iminenţa. De aici poate şi expresia: „Războiul a venit în sandalele păcii”. Atât de înfricoşaţi de ororile războiului, suntem tentaţi să acordăm păcii un credit total şi nediferenţiat, de parcă aceasta ar atârna de bunăvoinţa noastră. Pacifiştii cred, în consecinţă, că nu există preţ care să nu merite a fi plătit pentru a dobândi pacea. La fel cred şi mulţi dintre pământenii de astăzi cu privire la războiul din Ucraina. Iar provocările în lanţ ale acestuia nu fac decât să alimenteze ideea că pacea trebuie obţinută cu orice preţ şi cât mai curând. Chiar mâine, dacă se poate.

Şi vine unul dintre marii istorici ai lumii, Tacitus, să ne amintească un adevăr situat deasupra stărilor de emoţie colectivă, şi anume că preţul unei păci mizerabile/ nedrepte/ pripite este mai mare/ mai crud/ mai pervers decât cel al războiului. De ce? Dintr-un motiv simplu, şi anume că pacea prost croită este calea sigură spre un nou război. De aceea e bine să ne amintim şi de lecţiile marilor cugetători, cei care aparţin patrimoniului de înţelepciune al umanităţii. Precum Tacitus, spre exemplu.

Un alt mare spirit latin, Cicero, ne aminteşte, într-o formulare lapidară tipică geniului roman şi celui al limbii latine – Hannibal ante portas (Hannibal la porţile cetăţii) – că războiul poate fi şi barbar, nu doar nedrept, sângeros, inuman etc. Reamintesc momentul istoric: în anul 211 î.Hr. generalul cartaginez Hannibal era la porţile Romei, ameninţând nu doar cetatea, dar însăşi ordinea civilizaţiei. Cetatea s-a salvat şi lumea civilizată a mai supravieţuit o vreme. Apoi Barbaricum a învins Roma şi o lungă noapte s-a aşezat peste Europa. Sigur, ordinea lumii civilizate, într-un moment sau altul, are slăbiciunile/ inechităţile/ imperfecţiunile ei, însă noua ordine care se pretinde inovatoare/ salvatoare este de regulă o încercare disperată de a înlocui norma – nomos cu starea de neorânduială, adică a-nomos (fără regulă, fără raţiune, fără noimă).

Discuţia de azi provocată şi alimentată de către liderii din cetatea secretelor legătuite de la Kremlin este despre sfârşitul aranjamentelor postbelice, care menţin încă pacea universală, şi despre o „nouă ordine” pe care şi-o doresc, întrucât cea din care au făcut parte (Tratatul de Pace de la Paris şi Statutul ONU) nu mai este considerată conformă ambiţiilor şi frustrărilor lor. Şi pentru că Rusia s-a autoexclus din specia marilor puteri, din cauza proastei guvernări interne şi a  declinului economic (consecinţă a celei dintâi), liderii ei vor o nouă ordine în care să intre cu tot cu frustrările şi ambiţiile lor. Iar pentru a da curs acestui ideal nu sunt în stare să-l susţină printr-o renaştere internă ori prin valorificarea uriaşelor resurse, ci prin declanşarea unei furtuni istorice, menită să antreneze lumea întreagă, doar pentru ca ei să se reinstaleze la masa mai-marilor lumii. În vremea aceasta China, noul „atelier al lumii”, îşi freacă mâinile şi pregăteşte tenace „ziua de mâine”.

Ura Rusiei împotriva regulilor lumii civilizate se pierde în negura istoriei şi recidivează ciclic. La rândul ei, obsesia Rusiei de a se proteja printr-o centură de state slabe, satelite şi lesne de controlat, devoalează un vid lăuntric înfiorător. Lumea rusă e construită pe un ocean de frustrări şi nelinişti atavice, nu pe valori raţionale. De aceea, trăinicia ei e aparentă, chiar dacă ameninţătoare. Un cap mic peste un trup uriaş şi cu picioare de lut. Istoria  a mai văzut. Şi toţi predecesorii acestei filozofii eliptice de raţiune au ieşit din istorie.

Trăim un moment de cumpană istorică. Poate cel mai grav de la Războiul Mondial încoace. Pacea a fost şi este posibilă în Europa comunitară, prin instituirea regulilor şi a soluţiilor coerente. Iar statele Uniunii Europene au cunoscut cea mai lungă şi mai prosperă perioadă de pace din istorie. În acest timp, Rusia belicoasă s-a adâncit în crize succesive, a provocat prin proasta auto-gestiune şi boicotul istoriei, colapsul Uniunii Sovietice, s-a angajat în războaie contra vechilor ei supuşi (Cecenia, Georgia, Ucraina), a întreţinut conflicte îngheţate (concept şi practică imperială tipic rusească). Şi totul de dragul unei himere: renaşterea imperiului. Adică ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie.

Rusia lui Putin a abandonat orice urmă de raţiune, angajându-se într-un război barbar împotriva Ucrainei. De ce barbar? Pentru că acest război conceput ca un blitzkrieg ce a eşuat însă lamentabil, s-a transformat într-un ocean de ură împotriva unui popor a cărui existenţă este negată, iar în ultima lună într-o uriaşă frustrare provocată de încrâncenarea cu care poporul-victimă îşi apără dreptul de a fi, dar mai ales de umilitoarele înfrângeri ale „Invincibilei Armada” ruseşti. În timp ce mărturiile stăpânirii ruseşti în teritoriile ocupate au înspăimântat lumea şi i-au izolat pe ruşi de lumea civilizată, frustrările lui Putin i-au împins pe ruşi într-un război barbar, în care orice noimă cuprinsă în reglementările şi cutumele internaţionale ale războiului au fost anulate. Războiul total împotriva oamenilor paşnici – bătrâni, femei, copii – şi a infrastructurii statului ucrainean, arată hotărârea Rusiei atavice de a provoca dezastre disproporţionate şi inutile, adică un nou genocid. Rusia lui Putin speră că un nou Holodomor, aliat cu o iarnă rusească, îi va duce la victorie. Asistăm probabil la reactualizarea celor mai barbare metode de război practicate la scară mare. Spun aceasta pentru că nu vreau să compar acest război total cu cele tribale din unele ţări din Africa.

Cu cât îşi vor alimenta frustrările, cu atât ruşii se vor adânci în acest război barbar. Deci soluţia nu este decât la ei. Iar cine crede ca Ucraina trebuie să cedeze de dragul micimii de caracter şi de gândire a unora, cu preţul unei păci mizerabile, să facă bine şi să ia aminte la lecţiile istoriei.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video