Remanenţe protocroniste în înţelegerea unor momente importante din istoria creştinismului românesc (IV)*

După cum spuneam în episodul trecut, decizia din 1997 a Sinodului BOR de a‑l declara pe Sfântul Apostol Andrei patron spiritual al României (la rigoare, chiar al românilor!) îşi are legitimitatea ei de politică eclezială şi, probabil, şi canonică. Prin acest act, România se alătură unei consistente liste de ţări (Grecia, Rusia, Spania, Sicilia, Scoţia) care şi‑au ales drept patron pe acest popular apostol al lui Hristos. Este, de asemenea, nerelevant faptul că această decizie politică se bazează pe un „mit naţional” de o dată relativ recentă, care s‑a configurat prin manipularea „populară” a unor informaţii şi date istorice relativ certe. Nu am nimic împotriva „miturilor naţionale” şi nu ignor formidabila lor forţă mobilizatoare pentru popoare şi naţiuni, dar sunt, deopotrivă, convins că adevărurile istorice trebuie cu grijă detaşate de scoriile născocirilor mai mult sau mai puţin interesate. În privinţa Sfântului Andrei, faptele istorice sunt următoarele.

Născut în jurul anului 6 d.Hr. şi martirizat la Patras, în Grecia, în jurul anului 60, a fost fratele mai mic al Sfântului Petru, fiind pescar, ca şi acesta, născut în Betsaida Galileii. Numele iudaic nu i se cunoaşte, Andreas (gr. Ἀνδρέας) fiind numele lui grecesc. Este menţionat mai rar în Evanghelii, dar în împrejurări pline de semnificaţie. În Evanghelia după Ioan (1:40 şi urm.), de exemplu, aflăm că Andrei a fost unul dintre cei doi dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul, cel care a recunoscut în persoana lui Iisus pe Mesia şi a fost „chemat” de acesta să îl urmeze. În aceeaşi Evanghelie după Ioan (6:8‑9), ni se spune că Andrei a fost cel care l‑a înştiinţat pe Mântuitor că prin preajmă se află un băieţel care are cinci pâini şi doi peşti, acele pâini şi acei peşti care s‑au multiplicat apoi în chip miraculos întru săturarea mulţimii de cinci mii de oameni. Evanghelistul Ioan mai arată (12:22) că, alături de apostolul Filip, Andrei l‑a anunţat pe Iisus Hristos că un grup de greci ar dori să îl cunoască, acesta fiind momentul în care Mântuitorul s‑a revelat mulţimilor ca Fiu al Omului.

Despre Sfântul Apostol Andrei ni s‑au transmis informaţii credibile şi în scrierile unora dintre primii apologeţi creştini. Aflăm astfel că, după întâlnirea de la Ierusalim a apostolilor lui Iisus din anul 50 d.Hr., eveniment considerat ulterior drept primul Sinod Ecumenic al Bisericii (menţionat şi în cap. 15 din Faptele apostolilor), lui Andrei i‑a revenit sarcina de a duce mesajul evanghelic la neamurile din jurul Pontului Euxin (Marea Neagră), mai precis în Sciţia. Zona numită de istoricii greci şi romani Skythia corespunde aproximativ teritoriilor dintre Dunăre şi Mare, adică Dobrogei de astăzi. La data probabilă când Sfântul Apostol Andrei a ajuns aici, câţiva ani înainte de moartea sa din anul 60, ţinuturile respective erau înglobate de multă vreme din Imperiul Roman, ca parte a provinciei Moesia Inferior. Relegat la Tomis de Augustus, marele poet Ovidiu murise prin anul 18, după vreo 10 ani de exil. Izvoarele scrise, inclusiv Tristele şi Epistolele din Pont ale lui Ovidiu, indică din abundenţă şi în mod convingător că, pe lângă grecii din vechile colonii de la Mare (Istria, Tomis, Callatis) şi romanii cuceritori, aici mai trăiau de multă vreme geţii şi sciţii. Acestora din urmă, ne încredinţează apologeţii creştini, le‑a vestit Sfântul Andrei mesajul hristic.

Întrebarea firească este următoarea: În ce limbă putea să se adreseze Sfântul Andrei ascultătorilor săi pontici? Răspunsul nu poate fi decât unul sigur: în limba greacă, limba universală a întregii lumi cunoscute în antichitate, limba primară a creştinismului, limba în care a fost scris şi Noul Testament, deşi Mântuitorul predicase în aramaică, limba părinţilor săi. Nu trebuie pierdut din vedere nici detaliul semnificativ că cea mai mare minoritate din marile oraşe ale Imperiului Roman era cea iudee! Aşa că interlocutorii Apostolului erau în primul rând evreii grecofoni din cetăţile greceşti de la Mare, cărora li se puteau alătura, pe lângă coloniştii greci propriu‑zişi, alte persoane care cunoşteau sau înţelegeau limba greacă, fie aceştia geţi, sciţi sau romani. În imensul conglomerat de popoare, culturi, tradiţii pe care îl numim Imperiul Roman, greaca, alături de latină, erau singurele limbi care aveau o circulaţie generală. Dacă facem abstracţie de comunităţi creştine mai mici care au supravieţuit până astăzi şi care au avut ca limbă de expresie egipteana sau siriaca (caldeeana sau aramaica), în primele sale trei-patru secole de existenţă, mesajul evanghelic nu putea fi citit şi predicat decât în limbile greacă şi latină.

Celălalt aspect esenţial al problemei pe care o discut, şi anume „creştinarea românilor”, îl voi relua mai pe larg într‑un episod viitor. Deocamdată, îl rog pe cititorul binevoitor să accepte evidenţa istorică a faptelor, care ne conduc la concluzia inexistenţei poporului român ca atare, în primele secole creştine. În sens strict, poporul român „nu exista”, la fel cum nu existau nici poporul francez, nici popoarele spaniol, portughez sau italian. Aceste popoare vor apărea ca entităţi istorice mai târziu, cam în acelaşi timp, şi anume în momentul în care limba latină îşi va pierde unitatea ca limbă vorbită, transformându‑se în ceea ce numim limbile romanice.

Aşadar, pe scurt, faptele istorice acestea sunt: Sfântul Andrei, unul dintre cei doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, într‑una din călătoriile sale misionare, a ajuns la un moment dat să predice într‑o zonă de graniţă a Imperiului, ţinuturile danubiano‑pontice, denumite în epocă Sciţia. Acolo, într‑o zonă intens romanizată, urma să apară, peste şapte-opt secole, poporul român. Pornind de aici, a ajunge să spui, cum citim pe unele icoane recente, că Sfântul Andrei a predicat Evanghelia în Dobrogea (în loc de Sciţia!) reprezintă un anacronism, să îl declari „creştinător al românilor” este un neadevăr istoric, iar a institui în Dobrogea locuri de pelerinaj precum peştera Sfântului Andrei sau pârâiaşul Sfântului Andrei reprezintă o manipulare grosolană a pietăţii populare, din sfera afacerii cu Petrache Lupu de la Maglavit, de odinioară, sau din cea cu „Arsenie Boca, sfântul Ardealului”, din zilele noastre. (Va urma)

^* Textul faţă are la bază conferinţa pe care autorul a susţinut‑o în cadrul Colocviilor de la Putna, ediţia a XIII‑la, 22-25 august 2019.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video