Să facem haz de necaz!

luni, 26 aprilie 2021, 01:51
1 MIN
 Să facem haz de necaz!

CV-ul lui Ionuţ Gînju numără mult peste cincizeci de roluri interpretate în teatru, inclusiv teatru pentru copii şi film, multe dintre acestea fiind roluri secundare. Atunci când un actor atinge un anumit nivel al maturizării artistice, el resimte inevitabil nevoia să se exprime, după caz, prin roluri principale, improvizaţie sau chiar regizoral. Şi Ionuţ Gînju a atins vârsta artistică (20 de ani de scenă) când a avut imboldul de a realiza un one-man show onest despre viaţa de actor, atins de concepţiile sale despre România actuală, fiind străbătut de o critică acidă cu privire la viaţa din România de astăzi.

Poate că deloc întâmplător spectacolul începe cu figura meditativă a actorului, în semiîntuneric, schiţând gesturi de om dezamăgit, în timp ce melodia celor de la Vama, „În ţara în care m-am născut”, se derulează în întregime. Structura lui Ionuţ Gînju este aceea de actor de comedie. Din acest motiv, oricât de gravă ar fi situaţia la care face referire prin intermediul one-man show-ului său, nu poate propune publicului decât să facă haz de necaz, adică un demers scenic la graniţa dintre comedie şi dramă.

Dintre reproşurile pe care le are la adresa actualităţii social-politice semnalăm corupţia politicienilor români, idee ce stă la baza unui sketch care ne aminteşte de celebrii Nae Lăzărescu şi Vasile Muraru. Lucrurile sunt spuse pe şleau, exprimate cu foarte mult haz, anumite replici sunt repetate, iar gesticulaţia actorului Ionuţ Gînju este pe măsură (gesticulaţia degetelor de la mâini, ochii care îi joacă în cap, mâinile care par că s-ar şterge de sacou, aşa cum politicienii se spală pe mâini de toate faptele reprobabile). În al doilea rând, poporul român este considerat premiant la înjurături, situându-se departe de nivelul de educaţie şi civilizaţie al occidentalului. Pe de o parte, protagonistul show-ului e de acord că un popor are politicienii pe care-i merită (o reluare a zicerii lui Mark Twain cum că orice popor are conducătorii pe care-i merită), dar şi invers, politicienii au şi ei parte de un popor asemenea lor. Din cele mai vechi timpuri, românii şi-au înjurat şi omorât conducătorii. Ipocrizia, laşitatea şi trădarea sunt parte din firea românilor. Prin urmare, românii îşi fac istoria nefastă cu mâna lor şi îşi croiesc astfel destinul.

Discursul atinge nivelul unui pamflet prin asocierile hazoase, dar şi destul de hazardate care se fac prin jocuri de limbaj (politicienii sunt crucea pe care trebuie să ne-o purtăm, dar la care trebuie să ne şi închinăm aşa cum indienii, bunăoară, se închină la vacile sfinte). Pentru a evita monotonia, Ionuţ Gînju recurge la artificiul vocilor şi al dedublării. Din când în când, se aude o voce, iar protagonistul se dedublează. El nu îşi asumă în întregime tot ceea ce afirmă, punând discursul teatral în seama unui demon, a inspiraţiei dramatice.

De la crucea pe care o poartă o naţiune, Ionuţ Gînju plonjează la crucea individuală pe care fiecare om trebuie să şi-o poarte, subiectele abstracte, social-politice dizolvându-se în chestiuni ceva mai pământeşti, casa, soţia etc. Mai mult decât despre viaţa de actor, autorul one-man show-ului vorbeşte şi despre viaţa de om a actorului, cu bune şi cu rele. Paroxismul dramatic e atins atunci când vorbeşte cu un dulap, în speranţa că soţia s-a întors şi e ascunsă acolo. În permanenţă, păstrează legătura cu sala, nu numai contactul vizual, ci şi interacţiunea cu publicul, lucru destul de dificil de realizat pentru că, în pandemie, scaunele sunt goale. Cu toate acestea, dacă nu am fi văzut că sala e goală, Ionuţ Gînju ne-ar fi lăsat iluzia că are un public căruia i se adresează. Pe lângă asumarea rolului, el trebuie să îşi imagineze şi reacţiile publicului şi să lucreze cu acestea. În special în momentul dedicat invitării unor doamne din public la dans, realizarea acestui moment cu elemente de vestimentaţie plasate pe scaune este unul destul de greu de realizat, dar bine dus la bun sfârşit. La fel de dificile sunt momentele cu parteneri de scenă imaginari (de exemplu, soţia sau directorul). Dar nu mai puţin dificile cele în care parteneri de scenă îi sunt demonii interiori.

Decorul este simplu (o masă, un dulap, o canapea), cu un craniu care, surprinzător, nu e cel din Hamlet, ci serveşte ca element auxiliar atunci când sunt aduse în prim-plan câteva versuri din aprigul critic al situaţiei politice româneşti din vremea sa, Mihai Eminescu, considerându-se că situaţia nu s-a schimbat foarte mult de atunci şi până astăzi. Cu toate acestea, se revine chiar şi la Shakespeare – Hamlet, Richard al III-lea – ulterior, atunci când protagonistul îşi enumeră rolurile jucate în faimoasele piese ale bardului; desigur că rolurile enumerate nu sunt întocmai rolurile din CV, dar protagonistul se foloseşte de ele pentru a arăta că a atins o anumită maturitate artistică şi e capabil de unele accente dramatice. Rolurile secundare, numite în limbajul celor ce fac parte din breasla actorilor de „dus tava”, atât din teatru, cât şi din viaţă, dacă sunt bine interpretate, dincolo de orice exagerare, îşi au meritul şi valoarea lor.

În acelaşi timp, Ionuţ Gînju îşi exprimă prin intermediul acestui one-man show crezurile sale şi apreciază ca valori adevărul, generozitatea, curajul, sinceritatea, cinstea, toleranţa, bunătatea. Ceea ce vocea şi însuşi protagonistul exprimă, dincolo de un anume patetism şi o serie de exagerări al spectacolului lui Gînju, pare să ne reamintească de crezul artistului din „Pescăruşul” lui Cehov: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai puţin. Şi când mă gândesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă”.

(Să facem haz de necaz, one-man show cu Ionuţ Gînju, Ateneul Naţional din Iaşi, vizionare online, aprilie 2021)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)

Comentarii