Ştiri de-a gata

Apariţia agenţiilor de ştiri îşi are începuturile în Anglia veacului al XVIII-lea. La acea vreme, ziarele de duminică întâmpinau dificultăţi de difuzare, deoarece poşta nu lucra. Pentru a contracara acest neajuns, în Londra au apărut servicii de curierat la care erau angajaţi mai cu seamă copii. Aceştia purtau şepci cu numele gazetei şi făceau în gura mare reclamă publicaţiei pe care o difuzau. Vânzarea ziarelor cu bucata avea să devină o practică obişnuită în secolul al XIX-lea.

În 1832, la Paris lua fiinţă agenţia fondată de Louis-Charles Havas, întreprinzătorul care a avut ideea de a transmite ştiri printr-un serviciu de curierat cu porumbei voiajori. Până la mijlocului veacului s-au născut şi celelalte agenţii importante. În Germania, Julius Reuter organiza „ştiinţific“ distribuţia ştirilor, iar în 1851 a deschis biroul de la Londra, în timp ce un alt om de presă, Bernhard Wolff, directorul companiei care deţinea şi edita ziarul National Zeitung, a fondat Wollfs Telegraphisches Bureau (WTB). Dacă mai adăugăm că şase ziare new-yorkeze s-au coalizat în 1848 şi au format agenţia Associated Press (AP), tabloul celor patru mari jucători de pe piaţa informaţiei din a doua parte a secolului al XIX-lea este întregit.

Ca şi astăzi, agenţiile de presă nu furnizau ştiri doar pentru ziare. Printre clienţii acestui nou soi de negoţ se numărau atât guverne cât şi persoane particulare care înţelegeau că informaţia înseamnă bani, întâietate, putere. Graţie vechimii şi prestigiului dobândit, agenţia Havas a profitat de lăcomia de noutăţi a diverşilor actori din epocă şi şi-a extins reţeaua telegrafică, furnizând noi şi noi servicii, concepute pe gustul clienţilor. Politica de monopol a fost întreţinută prin trei fluxuri de ştiri, gândite să acopere principalele orientări politice ale ziarelor. Astfel, dacă primul flux cuprindea informaţiile destinate presei republicane, cel de-al doilea servea interesele editoriale ale unor publicaţii cu orientare moderată, iar cel de-al treilea se adresa foilor conservatoare, chiar antirepublicane. O astfel de segmentare a conturat un spectacol la care asistăm şi în prezent: acelaşi fapt putea fi înfăţişat din perspective deosebite, chiar antagonice. Mai mult decât atât, răsturnarea de rol – difuzorii de ziare din veacul al XVIII-lea au devenit, către sfârşitului secolului următor, marii furnizori de ştiri – a provocat o transformare de model în ţesătura intimă a legăturilor cu realitatea.

Considerat din perspectiva omului de presă, un fapt real prezenta interes în măsura în care ar fi constituit un eveniment ce ar fi putut fi vândut ca ştire, ceea ce înseamnă că, în pagina de ziar, realitatea era dezvăluită sub forma organizată a unor relatări desfăşurate în conformitate cu anumite tipare compoziţionale. În ciuda credinţei că presa înfăţişează sau trebuie să prezinte realitatea în manieră obiectivă, orice text jurnalistic e articulat retoric ca decupaj care nu aparţine nici realităţii propriu-zise, nici ficţiunii, ci este mai degrabă o interlume, un univers cu legi specifice de alcătuire şi funcţionare pe care ni le dezvăluie orice manual de jurnalism. Una din dovezile relevante ale existenţei acestei interlumi este pusă în evidenţă de posibilitatea, de altfel explorată şi exploată de agenţiile de presă, de a extrage din real doar ceea ce un grup de oameni (reporteri, editori, patroni) consideră a fi relevant pentru alţii, consideraţi, de asemenea, ca grupuri cu interese distincte de informare şi cu resurse diferite de asigurare a accesului la anumite tipuri de informaţie. Fluxul de ştiri conceput pe potriva preferinţelor unui anumit beneficiar dovedeşte că imperiul ştirilor este stăpânit de relativitate.

O agenţie de presă din secolul al XIX-lea furniza material pentru o pagină sau o pagină şi jumătate de jurnal, de la fapt divers şi cronică, la ştire şi comentariu. Pentru atragerea cititorilor, ziarele solicitau exclusivităţi, livrate de agenţiile de presă îndeosebi sub forma serviciilor de telegrame speciale. Jurnalele importante sau cele care doreau să fie creditate ca importante deţineau abonamente menite să le creeze cititorilor impresia că primesc noutăţi ce nu puteau fi dobândite din alte surse informative.

În epocă, exclusivitatea telegrafică era atât de importantă încât întreţinea o inevitabilă ierarhizare. Ziarele puternice, cu resurse financiare, infrastructură tipografică modernă şi acces la cele mai noi informaţii se situau, simbolic vorbind, deasupra ziarelor care preluau la mâna a doua respectivele informaţii, selectând din foile care lansează pe piaţă noutăţile, informaţiile necesare pentru a închega pachete de ştiri croite, asemenea veşmintelor, pe măsura intereselor de lectură ale propriilor cititori. Prin apariţia şi dezvoltarea agenţiilor de presă, lumea avea să prindă contururi noi, dictate de sferele de acoperire şi de influenţă ale celor patru gestionari ai informaţiilor globale, Havas, Reuters, WTB şi AP.

După 1870, harta jurnalistică a lumii avea doar patru culori mai întinse. Agenţia lui Julius Reuter domina vastele teritorii coloniale ale Imperiului Britanic, WTB şi-a dezvoltat serviciile în spaţiul germanic din centrul şi nordul Europei şi în imperiul ţarist, birourile Havas au deservit zonele francofone, Europa de Sud, Orientul Mijlociu şi America de Sud, în timp ce continentul nord-american era legat cu firele telegrafice ale AP.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video