Strict secret

M-am săturat de eprubetă! Nu mai rezist să stau nici o clipă aici. M-am săturat de pălăvrăgeala profesorului şi de ifosele asistentei sale. M-am săturat de amorurile lor năbădăioase pe care le privesc neputincios! Vreau să trăiesc, să simt, să pipăi şi să urlu!

Fiinţele de pe nebuloasa Andromeda pot trăi la fel de bine în trecut, dar şi în viitor, schimbându-şi mereu formele şi trupul. Ce-i drept, uneori prezentul le este inaccesibil. Şi asta din pricina imaginilor proiectate de cronovizorul eteric ce li se derulează-n cap.

Mă voi plimba prin oraş sub forma unui spectru al viitorului meu trup, ce încă n-a luat fiinţă. Vreau să respir aer şi nu să-mi umplu bronhiile cu acest lichid fetid.

În fine, luându-mi, cum se spune, inima în dinţi, m-am ridicat la suprafaţa eprubetei şi-am ieşit. La început, trupul meu avea consistenţa unui abur, poate nici a unui abur, dar pe măsură ce mă îndepărtam de eprubetă, am simţit că prind contur.

Pe măsură ce trupul meu prindea contur, şi asta din pricina forţei gravitaţionale care aduna la un loc particulele risipite din eul meu într-un alt timp şi, poate, chiar un alt spaţiu, neoanele şi ledurile din laborator se stinseră, pâlpâind tăcut, încet unul câte altul. Un timp am rămas în întuneric, călăuzindu-mă după lumina slabă pe care corpurile uşor fosforescente ale Napoleonilor şi Bonaparţilor din eprubete le emanau în jur. Tovarăşii mei de suferinţă, ca să zic aşa, îmi făceau, mişcând din creste şi din cozi, semn de rămas bun. Eram cumva pornit pe ei, dar acum gestul acesta m-a înduioşat. Şi atunci, îndoindu-mi un genunchi, le-am făcut la rândul meu o reverenţă, ba mai mult decât atât, le-am trimis şi câte-o bezea. Oricum, urma să ne revedem cât de curând. Nu aveam de gând să hălăduiesc prea mult prin oraş. Voiam să trag o raită şi să iau pulsul străzii, apoi, apelând la acelaşi tertip, urmă sa mă întorc la locul meu din eprubetă. În fond nu aveam cum să trăiesc prea mult în viitoru-mi trup ce nu luase încă fiinţă, fiind predestinat pentru un alt timp şi poate şi unui alt spaţiu. 

Dar iată-mă, în sfârşit, liber şi stăpân pe situaţie. Trăiască maşina timpului, trăiască cronograful meu interior. Ura! Ura!

Bâjbâind cu mâinile prin întuneric, mi-am tras nădragii, mi-am pus cămaşa, haina, pardesiul ce atârnau aşteptându-mă de când hăul în cuier, apoi bâjbâind pe lângă canapea după pantofi, am observat că eram deja încălţat. Am făcut câţiva paşi în dreapta, apoi în stânga până am ajuns la dulăpior. Am căutat sticluţa pipăind cu buricul degetelor cutiile şi borcănaşele cu medicamente până am dat de ea. I-am mulţumit în gând Creatorului că trupul meu virtual pe care îl purtam nu era lipsit de văz, nici de auz, nici de miros, nici de pipăit, şi nici de raţiune, care mă ajuta să mă orientez în întuneric şi să-mi găsesc lucrurile necesare pentru ieşirea la care mă gândisem de atâta amar de timp.

Nu ştiu cât am stat în eprubetă, o săptămână, o lună, două, poate mai puţin, n-am ţinut socoteala zilelor şi nopţilor ce se scurgeau atât de lent, încât am fost pătruns de impresia că stau acolo de zeci de mii de ani, de sute sau chiar de o veşnicie întreagă. Timpul meu interior trecea mult mai greu decât cel exterior. Secundele-mi păreau mai lungi decât zilele, şi zilele mai lungi ca veacurile. Şi în tot acest timp stăteam şi derulam în minte scenele de amor ce aveau şi avuseseră loc dintre profesorul Brauner şi domnişoara asistentă Pogany. Da, între profesor şi această domnişoară Pogany a mea!

Sau mai stăteam de vorbă cu profesorul care rămânea în laborator de multe ori după program. Cam aceasta era lumea mea.

Bâjbâind prin întuneric am dat în sfârşit peste sticluţa ascunsă de profesor şi am răsuflat uşurat. Aveam nevoie de un întăritor ca să prind curaj şi să mă avânt din universul meu într-unul ce-mi era deocamdată străin. Am tras un gât, mi-am pus frumos sticluţa în geantă; mi-am luat din cuier pardesiul, pălăria şi am ieşit călcând uşor pe vârfuri din laborator, nu înainte însă de a-mi lua încă o dată rămas bun de la Napoleonii mei. Pe hol însă mi-am adus aminte de cutiuţa din care profesorul avea obiceiul, mai ales în momentele de criză de după ieşirile erotice, uneori, şi înainte, să tragă pe nări praf alb, şi m-am întors din nou la dulăpior, de unde am luat cutiuţa şi băgat-o în buzunarul de la pardesiu. Tot în dulăpior, pe raftul de sus, am dat şi peste nişte bani, pe care profesorul îi pusese acolo pentru orişice eventualitate. Am luat un smoc de bancnote de grosimea unui centimetru şi l-am pus în buzunarul de la piept. În fond, ca să te mişti cât de cât liber prin oraş, ai nevoie şi de bani.

Abia se închisese uşa clinicii în care se afla laboratorul, când o rafală de vânt primăvăratic m-a izbit în faţă, întredeschizându-mi calota craniană. Pomii tocmai dăduseră în floare. O mulţime de păsărele îşi făceau de lucru în copaci. Am apăsat cu grijă pe buton şi am reuşit să închid la loc cutia craniană, nu înainte însă ca nişte  petale mari de vişin şi cireş să mi se aşeze peste circumvoluţiunile din creier.

Înaintam pe trotuar. Rafalele de vânt făceau să se învârtă mii de petale încărcate cu polen în jurul capului şi să-mi pătrundă la ceafă, pe sub guler. Senzaţia era, totuşi, destul de neplăcută. Am strănutat de câteva ori, mi-am zis: noroc, şi am păşit mai departe. La ce dezmăţ, la ce risipă, se dedă florarul, mi-am spus în gând, înaintând prin ninsoarea albă. Mâzga de flori lipite pe trotuar mi se lipea de încălţăminte, accentuându-mi senzaţia de lunecare lină. Am vrut să intru în prima cârciumă, să mă aşez la o măsuţă lângă geam şi să-mi comand o cafea şi un coniac, ca să savurez pe îndelete ninsoarea oarbă. Era însă prea devreme şi cârciumile erau închise. M-am învârtit în cerc într-o piaţetă, am căutat o bancă unde să mă aşez, dar băncile erau umede din pricina ceţii matinale. Străzile erau aproape pustii. Oraşul abia se trezea la viaţă.

Am mers spre centru, iar de acolo, am luat-o spre Universitate. Timpul trecea destul de greu. Se crăpase de mult de ziuă. M-am uitat la ceas. Era abia cinci şi jumătate. Începeam să mă plictisesc. Am intrat în părculeţ, şi ascunzându-mă după un boschet, am scos sticluţa de coniac şi am mai tras câteva gâturi, apoi am ieşit, ceva mai bine dispus, pe bulevard. Am luat-o în sus, apoi în jos, oprindu-mă într-o staţie de troleu lângă un chioşc de ziare, care era încă închis.  M-am învârtit acolo în jurul lui, uitându-mă în treacăt la titlurile revistelor şi cărţilor expuse în vitrine. Toate îmi păreau destul de cunoscute, începând cu Adevărul, Revista Hohotelor, până la Ziarul de seară şi CanCan. Toate-s vechi şi nouă toate, mi-am zis, simţind cum mă cuprinde o plictiseală de moarte. M-am mai învârtit acolo un timp, făcând rond în faţa chioşcului, am aruncat o privire şi în spate, unde am dat peste un tomberon în care erau îndesate tot fel de ziare, dosare şi hârtii. Am scos un teanc şi am aruncat un ochi peste foile îngălbenite ce emanau un miros nu tocmai plăcut. Era vorba de nişte documente pe care scria Strict secret. Am cercetat mai îndeaproape unul între dintre ele şi am descoperit că acesta purta antetul şi toate însemnele unui document oficial provenit de la preşedinţie. Fără să stau prea mult pe gânduri, l-am luat şi l-am băgat în geantă, înghesuindu-l alături de alte hârtii ce aveau aceleaşi însemne. Uitându-mă în dreapta şi în stânga, să mă asigur că nu mă urmăreşte cineva, am scos din geantă o hârtie cu antet, m-am aşezat pe o bancă, după ce am şters-o prealabil de umezeală cu batista, şi am încercat să-i descifrez conţinutul, dar nu m-am dumirit în nici un fel despre ce era vorba. Literele şi cuvintele ce îmi curgeau în faţa ochilor se contopeau încălecându-se mereu între ele, astfel că n-am reuşit să înţeleg nimic din textul imprimat pe document pe care se aflau parafa şi semnătura prezidenţială.

Cu cât mă concentram încercând să ţin în loc, prin intermediul privirii mele fixe, literele pe foia tipărită, cu atât ele îmi jucau în faţa ochilor, luând forme şi configuraţii din cele mai neobişnuite, ca şi cum ar fi fost un roi de insecte ce se roteau în jurul unei nucleu nevăzut aflat undeva în interiorul paginii. Din pricina concentrării simţeam că i se pune un nod în gât. Răsuflam din ce în ce mai greu, parcă fiind gata-gata să mă sufoc. Ia uite, mi-am zis atunci, încercând să-mi revin din agitaţie, cum se păstrează secretele prezidenţiale! Le ţii în faţa ochilor, dar nu le poţi citi!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video