Tărâmul râmelor: Când autorul devine ţintă

Tot întâmplător, graţie postării de către o prietenă de FB a unui link din Süddeutsche Zeitung (din 22.10 2018), am aflat de Matthias P. Gibert (*1960) – un autor german de romane poliţiste de oareşce succes cu 18 romane la activ, de la debutul său relativ târziu în 2007. Al 18-lea roman (apărut anul acesta în luna august) avea să fie însă cel ce i-a întors viaţa pe dos.

În septembrie 2018, casa lui Gibert a fost ţinta unui atac cu un cocktail Molotov, iar la locul faptei au fost găsite ulterior exploziei manifeste cu poza preşedintelui turc Recep Tayyip Erdoğan şi steagul Turciei. Fapt care a oferit pe tavă motivaţia atacului: cel mai recent roman al lui Gibert – Tödlicher Befehl / Ordin letal/ – este despre asasinarea unui cetăţean german de etnie turcă de către MIT (Millî İstihbarat Teşkilâtı /Organizaţia Naţională de Informaţii, adică serviciul secret al Turciei) din cauza poziţiei sale critice vizavi de regimul Erdoğan.

Din interviul realizat de Alex Rühle cu Gibert pentru SZ, am aflat că atacul a avut loc în noaptea dintre 28 şi 29 septembrie pe la ora trei, iar paguba a fost minoră graţie faptului că acel cocktail Molotov, aruncat în uşa de la intrare a casei autorului nu găsise cu ce să se „hrănească“ pentru a cauza un incendiu serios. Ca fapt divers (vorba vine), chiar atunci preşedintele Erdoğan se afla într-o vizită oficială la Berlin şi la Köln.

Întrebat cum de şi de ce a ales tema asta (preşedintele Turciei, un personaj fictiv, desigur, îi ordonă unui agent MIT să-l asasineze pe-un dizident din Germania), romancierul arată că punctul de pornire a fost prietenia soţiei sale cu soţia unui politician local de etnie turcă, aflând astfel de falia fricii care şi-ar face tot mai mult loc în comunitatea turcă din Germania: abia aşa ar fi realizat „cât de adâncă-i ruptura care trece de-a dura prin mijlocul famiilor de etnie turcă şi zdruncină prieteniile. O groapă a fricii şi-a pândirii reciproce.“ Documentându-se în mediul comunităţii turce din Kassel (unde trăieşte autorul), Gibert şi-a putut da seama că pe când odinioară oamenii s-ar fi certat foarte deschis pe teme politice, acum ar prefera tăcerea. Şi aflăm de la autor şi de ce: „Aţi auzit de EGM?“, îl întreabă el pe reporter. „Nu, ce-i asta?“ „Un app. EGM vine de la Emniyet Genel Müdürlüğü, Autoritatea Centrală a Poliţiei turce. Turci trăitori în Germania sunt chemaţi să-şi denunţe anonim, prin intermediul app-ului, colegi de lucru ori membri de familie care se manifestă critic faţă de Erdoğan.“

Făptaşul n-a fost prins şi probabil nu-i „decât“ un fan(atic) susţinător de-al lui Recep Tayyip Erdoğan care s-a gândit să-i dea o „lecţie“ autorului german.

România nu-i Turcia. Încă. Dar la alde Dragnea&Co. Tare le-ar mai plăcea să controleze şi ei ţara precum preşedintele Turciei, iar prin toate asalturile lor asupra Justiţiei şi „Statului Paralel“ (care nu-i altceva decât statul de drept) asta urmăresc: controlul. Şi de l-ar obţine, n-ar fi departe nici ziua în care un app similar i-ar invita pe românii din toată lumea să-şi denunţe prietenii şi rudele care se manifestă critic faţă de „sultanul“ din Teleorman şi gaşca sa. Pe „trădători“, adică. Pe „duşmanii“ poporului. Ai poporului pesedist ori pesedizat, desigur.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de repede România ar putea deveni un târâm al râmelor, unul locuit adică de o populaţie complet devertebrată şi guvernată de frica faţă de bocancul jupânilor, dacă pierde războiul cu tudoreii de toate facturile ce sau căţărat în fruntea ţării după deviza care dă paradoxul românesc contemporan: scursurile se scurg în sus!

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video