Curcubeul lui Aurel Dumitraşcu

Avea nişte bănuieli că-l paşte o boală cruntă sau a aflat la Iaşi – nu ştiu. A trecut şi pe la revista Timpul. Nu ştiam mai nimic despre el. Aflasem că era liderul de necontestat al generaţiei sale de poeţi nemţeni, citisem cîteva poezii. Avea prieteni scriitori la Timpul. Văzîndu-l – înalt, bine legat, om crescut la munte – n-aş fi crezut cu nici un chip că e bolnav incurabil. După aceea, de Ovidenie, am fost la Borca să-l pomenim mai mulţi scriitori din Iaşi, din Bucureşti şi de prin alte părţi. La cimitirul din sat, aflat chiar în curtea bisericii, toţi sătenii s-au adunat în jurul nostru, mai bine zis în jurul mormîntului lui Aurel. A fost o comuniune spontană. „Eu am fost învăţătoarea lui Aurel”, ne-a spus o femeie mărunţică. Un bătrîn a început să ne povestească o şotie din copilăria poetului.

Dar a început slujba de pomenire. A impresionat faptul că poetul Constantin Hrehor, care e preot, a luat odăjdii şi a ţinut slujba alături de preotul localnic. Cuprins de emoţie, înţelegeam parcă pentru prima dată spusele preoţilor. Pătrundeam adînc vorbele Psamului 90 care se citeşte acum: „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: "Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea; Dumnezeul meu, voi nădăjdui spre Dânsul". Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor şi de cuvântul tulburător. Cu spatele te va umbri pe tine şi sub aripile Lui vei nădăjdui; ca o armă te va înconjura adevărul Lui. Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază. Cădea-vor dinspre latura ta o mie şi zece mii de-a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia. Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea. Pentru că pe Domnul, nădejdea mea, pe Cel Preaînalt L-ai pus scăpare ţie. Nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău. Că îngerilor Săi va porunci pentru tine ca să te păzească în toate căile tale. Pe mâini te vor înălţa ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. "Că spre Mine a nădăjduit şi-l voi izbăvi pe el, zice Domnul; îl voi acoperi pe el că a cunoscut numele Meu. Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi. Cu lungime de zile îl voi umple pe el, şi-i voi arăta lui mântuirea Mea".

Dar lucrurile nu s-au terminat aici. Spre sfîrşitul slujbei s-a oprit ploaia şi s-a luminat deodată totul. În credinţa populară se spune că de Ovidenii, adică la praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, cerurile se deschid. Vovidenia este o sărbătoare a luminii ce sparge întunericul iernii şi al morţii. Noaptea aceasta se petrecea cu lumină şi cu focuri aprinse. Oamenii de altădată cercetau cu luare aminte cerul pentru a afla semnele vremii şi rodul anului. Dar, atenţie, „frumuseţile cerului sînt văzute numai de cei buni la Dumnezeu”, spune folcloristul Tudor Pamfile. De Ovidenie, femeile dau de pomană „lumină de veci”, fiindcă se spune că lumînarea din această zi, dată de sufletul morţilor, mai ales pentru cei morţi fără lumînare, dar şi pentru cei vii, nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Aşa eram noi acum, în jurul mormîntului lui Aurel: luminaţi de adîncimile nevăzute ale cerului, sprijinindu-ne unii pe alţii, parcă legaţi grămăjoară de fularul mov nesfîrşit al Cristinei Danilov, care flutura peste noi; şi legănam pe braţe coliva cu lumini aprinse, aşa cum mama leagănă lumina ei – pruncul: în jos-în sus, în întuneric–în lumină.

Apoi a apărut un curcubeu miraculos, un curcubeu răsărit din senin. Vă daţi seama, erau Ovideniile, pe 21 noiembrie. Aţi văzut vreodată curcubeu la jumătatea lui noiembrie? Eu nu. Pînă atunci nu. Apoi am mers pe uliţele pustii ale satului spre casa unde s-a născut Aurel. S-a pornit un vînt din nimic, care a răsturnat într-o curte o găleată cu zdrăngănit mare. „Sufletul lui Aurel, săracul!” a şoptit un poet. La pomenirea din curtea casei aprope că nu s-a vorbit. Era şi mama lui acolo. Curcubeul ieşea din pădurea de brazi şi se oprea pe culmea casei. Părea că un regizor de acolo, de sus, aranjase totul. Pe un pervaz, dintr-un magnetofon, Aurel recita poezii.

Despre curcubeul acesta am scris la vremea respectivă un articol în revista Timpul. Au scris şi Ana Blandiana, Dan Giosu şi cred că şi alţii. Sigur, fiecare va percepe această întîmplare în funcţie de ceea ce este, de ceea ce are în mintea şi inima lui. Pentru mine a fost o minune. Spun „minune” în sens creştin. Nu mă feresc de acest cuvînt – o minune care a alungat banalitatea morţii ce se strecoară perfid în noi. Ca să înţelegi, trebuie să fi văzut curcubeul acela mirific şi să fi auzit pe Aurel spunînd poezii. Mă uitam la minunea aceea de curcubeu, la culorile fermecătoare, mîngîioase, emanînd o seducţie de vestală, şi-mi dădeam seama că omul obişnuit nu le poate descrie în cuvintele lui atît de limitate. Doar poetul: „Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea./Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare/prin munţi o altă sintaxă femeia./O patrie de stele şi carne./Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:/vin acasă şi singur mă joc doar cu moartea./Fără conversaţie faptele rele se ştiu./ Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă/aproape trufaş predispus la concerte. Şi totuşi:/cine sînt eu cine eşti tu în ce magazii un principe mucezeşte./Vin acasă şi singur mă joc doar cu Moartea./Cititorul trebuie pînă la urmă să ştie.” (Cititorul trebuie să ştie)

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist