De la un mai la altul

Am fost solicitat de câteva ori în ultimele săptămâni, la radio şi în presa scrisă, să comentez evenimentele din mai 68 de la care s-au împlinit cincizeci de ani. Aceste solicitări nu se datorează faptului că aş avea „expertiză” (un cuvânt pe care îl detest) în domeniu. Explicaţia stă în natura profesiunii mele (care implică familiarizarea cu realităţile franţuzeşti) şi în avantajul (dacă avantaj se poate numi) că am fost contemporan cu acele evenimente. De altfel, mi s-au pus, de fiecare dată, două întrebări care arată limpede ce se aştepta de la mine: 1) cum am perceput eu atunci, „la cald”, mai 68 şi 2) ce ecouri a avut (dacă a avut) revolta studenţească pariziană în România acelui an. Să încerc să lămuresc, pe scurt, aceste două chestiuni.

Adevărul e că, în toată acea perioadă, ştiam foarte puţine lucruri despre ce se întâmpla în Franţa (şi, de fapt, nu numai în Franţa, pentru că era vorba de o mişcare cu ramificaţii internaţionale). Explicaţia e simplă: efectuam atunci (la Bucureşti) cele şase luni ale serviciului militar, care pe vremea aceea se făcea după terminarea facultăţii. E de la sine înţeles că, în aceste condiţii, posibilităţile de a mă informa erau practic nule. Altfel, în „civilie”, m-aş fi putut ţine la curent. Prin 1963-1964 începuseră să apară la chioşcuri ziare şi reviste franţuzeşti, „Le Monde”, „Le Figaro”, „Combat” (ziar dispărut între timp), iar de la vânzare erau oprite doar numerele în care apăreau articole critice despre România şi despre Ceauşescu. Sigur, era şi „Europa liberă” dar n-aveai cum să asculţi posturi de radio străine în cazarmă. Aşa se face că mi-am format o imagine despre mai 68 după ce evenimentele erau deja istorie, o imagine care a prins contur treptat, pentru că şi mărturiile şi comentariile erau de regulă subiective şi contradictorii. Şi pe urmă, pentru noi anul 1968 a fost, în primul rând, anul Primăverii de la Praga, anul în care se născuse speranţa că ar putea exista un „socialism cu faţă umană” (speranţă, vai, repede năruită). În ce mă priveşte, tot ce s-a întâmplat în Cehoslovacia m-a ţinut cu sufletul la gură (fusesem „lăsat la vatră” în luna iulie şi puteam fi în cazul acesta la zi cu informaţia).

Ce credeau românii despre mişcările studenţeşti? Presupun că n-au văzut cu ochi buni violenţa şi dezordinea: baricadele, ocuparea Sorbonei, incendierea automobilelor, devalizarea magazinelor. Grevele muncitoreşti care au paralizat atunci Franţa? În astfel de cazuri, când se declanşau greve în vreo ţară „capitalistă”, funcţiona următorul raţionament: ia uite la ei, nu mai pot de bine şi le arde de prostii. Să nu uităm apoi că la baza lui mai 68 a fost un cocktail ideologic în care se amestecau marxismul, marxism-leninismul, troţkismul, maoismul. Numai de învăţăturile lui Mao nu le ardea românilor. Revoltele muncitoreşti şi protestele studenţeşti, aşa puţine cum au fost în România lui Ceauşescu, au avut cu totul alte cauze şi alte motivaţii. Într-un interviu acordat săptămâna aceasta revistei Dilema veche Thierry Wolton spune că stângismul (maoismul + troţkismul) a dat semnalul prăbuşirii ideologiei comuniste, a marxism-leninismului de obedienţă sovietică. Observaţia s-ar putea să fie valabilă pentru Europa occidentală, dar nu, cu certitudine, pentru România, care urma să se afunde, pentru ani mulţi, în rudimentarul, sufocantul dogmatism ceauşist.

***

Scriu aceste rânduri sub şocul infamei decizii a Curţii Constituţionale şi nu am cum să nu pun în oglindă nişte mentalităţi şi nişte evenimente. Mă gândesc, de pildă, la pasivitatea de astăzi a studenţilor. Au fost la un moment dat, la Iaşi, câteva gesturi de protest vizându-l pe Tudorel Toader, dar ele s-au stins repede. Să fi avut gratuitatea pe CFR un efect anesteziant (pe care, cu certitudine, puterea a mizat)? Să se mulţumească studenţii cu mersul gratis la Vama Veche de 1 mai şi cu beţiile crunte care durează trei zile şi trei nopţi? Sunt cu toţii resemnaţi şi singura lor preocupare este când şi unde vor pleca din ţară? Îi lasă indiferenţi faptul că la putere se află impostori, indivizi cu grave carenţe morale, persoane cu posibilităţi intelectuale penibil de reduse?

Dar parcă numai studenţii… Acesta era planul guvernanţilor: au aşteptat ca masivele manifestaţii de anul trecut să se stingă, ca oamenii să fie cuprinşi de un sentiment de lehamite şi de descurajare. Pe 30 mai 1968 o mulţime uriaşă, de un milion de persoane, cobora pe Champs-Elysées în sprijinul preşedintelui Charles de Gaulle, punând capăt tulburărilor studenţeşti şi grevelor (declanşate de sindicatele controlate de comunişti) care puseseră Franţa pe butuci. Pe 30 mai 2018, o decizie care înseamnă, pe de o parte, subordonarea justiţiei, iar pe de alta golirea de substanţă a instituţiei prezidenţiale scoate în stradă, la noi, doar câteva grupuri de protestatari. Un  jurist făcut pe cartelă, doctor în Republica Moldova cu o teză plagiată, îşi permite, cu o obrăznicie stupefiantă, să declare „Codruţa go home”. Va fi ştiind Iordache că „go home” era sloganul comuniştilor în campaniile lor antiamericane? E totuşi tulburătoare reluarea acestei lozinci de tristă amintire. Sau: o cucoană proţăpită în fruntea Ministerului de Interne ne dă lecţii despre onoare!… Dar câte exemple aş putea, din nefericire, da… Într-un an şi jumătate, cu o perseverenţă diabolică, guvernarea PSD-ALDE a pus mâna pe toate instituţiile statului, cu excepţia câtorva ale căror zile sunt numărate. Preşedintele Iohannis a fost tot mai izolat, şi din cauza inconştienţei acelora care erau preocupaţi să-i caute nod în papură în loc să-l sprijine. Clica pesedistă este euforică, îşi savurează triumful, acum că au ţara la picioare. E un dezastru ce se petrece în aceste momente: dacă nu survine vreo minune (fiindcă doar o minune ne mai poate salva), vom trăi într-un regim autoritar, dezolant de asemănător cu dictaturile de odinioară din republicile bananiere.                                                                          

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor