Trei poveşti ale unor tineri care explică de ce vor să se facă preoţi

Ce îi motivează pe tineri înspre cariera şi vocaţia de preot? Am discutat cu câţiva dintre tinerii preoţi ieşeni, iar surprizele s-au ţinut lanţ. Nu toţi provin din familii de preoţi, unii au descoperit că au o dorinţă pentru ajutorarea oamenilor şi către Dumnezeu în viaţa de zi cu zi, dar cu toţii vorbesc despre misiunea şi chemarea fără de care nimeni, spun ei, nu poate fi preot. Cazurile acestor trei preoţi tineri, cu vârsta de maximum 30 de ani, şi poveştile din spatele deciziei de a deveni slujitori ai Domnului, confirmă din plin chemarea.

De la Liceul de economie, în altarul bisericii

Cristian-Ionel Butnăraşu are 30 de ani, a fost hirotonit preot în 2021 şi de pe 1 octombrie a primit prima sa parohie – în Lupăria-Prăjeni, chiar la graniţa dintre judeţele Iaşi şi Botoşani, în Protopopiatul Hârlău. Contrar tuturor aşteptărilor în cazul preoţilor tineri, Cristian nu are nicio rudă în familie care să facă parte din structurile bisericii: doar oameni credincioşi, care l-au ghidat pe drumul său. De fapt, povesteşte că bunica a fost cea care i-a sădit „primii muguraşi” ai credinţei şi ai mersului la Biserică. Chiar dacă, cu timpul, i-a uitat.

„Nu a fost ceva forţat, primii muguraşi i-a sădit bunica, dar nu a fost ceva forţat. Nici nu am făcut seminarul teologic, ci Liceul economic din Iaşi. Mergeam, când eram copil, cu bunica la biserică, apoi o perioadă nu am fost. În adolescenţă am avut un anturaj, iar între prietenii mei nu mai era «cool» să mergi la biserică şi, o perioadă, nu am mai mers”, îşi aminteşte Cristian. A trecut din nou pragul bisericii în timpul liceului, când se apropia bacalaureatul şi când a simţit că are nevoie de un ajutor suplimentar. „Venea bacalaureatul, venea stresul, şi mi-am adus aminte că trebuie să apelez şi la un alt ajutor.”

În liceu chiulea la religie, acum a devenit preot

Cristian a început să meargă la biserica din satul natal, unde a copilărit – în Movileni. Astfel că în clasele a XI-a şi a XII-a a mers aproape duminică de duminică la Liturghie, iar acolo a întâlnit un preot tânăr, cum este şi el astăzi. S-au împrietenit, a ştiut cum să îi vorbească şi a început să îl integreze în viaţa bisericii.

Din când în când ajuta diaconul din biserică la unele cântări, mai ales la împărtăşanie, iar „băbuţele au prins drag de mine” – citea cu intonaţie, tare, şi era plăcut. Dar nici atunci nu se gândea vreo clipă că ar putea să devină preot: a trecut bacalaureatul şi voia să se înscrie la Facultatea de Economie, să îşi urmeze profilul economic. Însă preotul tânăr, văzându-i vocaţia, l-a încurajat să dea la Teologie. Când a auzit asta, prima reacţie a lui Cristian a fost să râdă.

„Eu nu am nicio treabă, i-am spus că eu chiuleam la religie în liceu, şi nu cred că se îmbină una cu alta. Dar cred că a văzut ceva în mine şi a insistat foarte mult. M-a şi sunat când să îmi depun dosarul şi mi-a spus să mă înscriu la Teologie că îmi plăteşte el toate cheltuielile, şi dacă îmi place, stau, dacă nu, mă retrag. Am spus, hai să fac şi eu ascultare – e de fapt unul dintre lucrurile pe care le invoc cel mai mult în predicile mele de acum. Să facem ascultare. Atunci eu nu înţelegeam cum să ascult de altcineva, spuneam – «ce, eu nu pot gândi cu capul meu?», dar am acceptat să mă înscriu la Teologie de dragul lui”, povesteşte Cristian.

Teologia, o hrană pentru suflet şi o teleenciclopedie

S-a speriat de la primele cursuri, când preotul profesor a început să scrie în ebraică pe tablă. Însă a intrat la buget, a început să înveţe şi să prindă drag. Teologia i-a ajuns un fel de hrană pentru suflet, mergea cu drag la facultate şi participa la cursuri „ca la teleenciclopedia – mereu descopeream ceva nou”. I-a plăcut sinceritatea celor de acolo, faptul că oamenii „trăiau ceea ce vorbeau” şi a început să îi asculte.

Abia din anul al III-lea şi-a dat seama că nu e la o facultate ca oricare alta, dar tot nu a avut un moment fix în care să-şi spună „gata, de acum mă fac preot”. „Aveam în mine nişte trăiri, lupte, gânduri, mă gândeam ce vreau să fac cu viaţa mea. Aveam în sufletul meu dorinţa şi visul să fiu preot, dar nu am spus-o nimănui, nu am făcut nimic pentru asta. Am terminat licenţa, masteratul, şi încet am construit pe asta până am ajuns într-o punct şi am zis «wow!», parcă am nimerit exact locul unde trebuia să fiu, a fost fix pe sufletul meu”, spune Cristian.

Iar prima întâlnire cu enoriaşii a fost atât de naturală încât a simţit că se vede cu nişte prieteni pe care îi ştie de o viaţă: s-a mutat cu familia acolo, oamenii au început să le aducă tot felul de daruri, de au reuşit să le umple curtea de găini. „Ne bucurăm mult de ele, de ouăle lor, oamenii sunt curaţi şi foarte buni, au grijă de părintele din sat şi asta arată şi apropierea de biserică, îţi arată dragostea, că ţinem la tine, dacă ţii şi tu la noi”, a spus Cristian. Crede că încă sunt foarte mulţi tineri care doresc să devină preoţi, „mulţi oameni faini”, care la un moment dat îşi vor da seama că există o chemare pentru asta şi vor trebuie să dea ascultare şi să îi răspundă.

O provocare: liturghii cu 20 de oameni. „Să nu uite oamenii că au în sat un preot care nu i-a uitat”

Justinian Tincu, 25 de ani, paroh la Reuseni, Protopopiatul Iaşi I, este poate modelul pe care te-ai fi aşteptat să-l găseşti în mai mulţi dintre preoţii tineri de astăzi. Tatăl său este preot, are un cumnat preot, doi unchi la fel. „Suntem o familia de preoţi”, spune tânărul, dar nu crede că asta a fost cel mai important factor care l-a determinat şi pe el să îmbrace straiele preoţeşti. A fost formarea de acasă, dar nu a existat un îndemn ferm din partea familiei sau o obligaţie. Ba chiar invers: când el le-a spus că voia să facă Facultatea de Teologie, i-au recomandat să meargă şi Facultatea de Litere, pentru siguranţă.

„La seminar nu am fost, deşi am dat şi am intrat, dar mi-a fost greu să mă despart de părinţi în clasa a IX-a şi am rămas la liceu în Hârlău, de unde suntem. Dar mi-am umplut timpul cu activităţi din mediul bisericii încă din liceu, şi am fost hirotonit pe 25 decembrie chiar de către Preasfinţitul Nechifor Botoşăneanul”, îşi aminteşte Justinian. A preluat o parohie mică, dar în care un preot a lucrat 7 ani neîncetat şi oamenii au fost formaţi şi apropiaţi deja de biserică. A devenit preot în biserica unde urma să slujească chiar de Crăciun, iar copiii din sat au venit să îl colinde, şi deja simţea importanţa pe care o căpăta în comunitate – „este o schimbare importantă să ajungi de la un om simplu la preot, un reper în comunitate”. Aşa că a continuat să se apropie de cei aproape 300 de oameni din parohia sa.

De Paşte au venit la biserică mai mulţi şi au făcut curăţenie împreună, dar cum majoritatea sunt pensionari, la slujbele de duminică sunt cam 20-30 de oameni prezenţi, în medie. „Încerc să mă apropii şi de ceilalţi, îi mai vizitez, am tipărit cuvinte de folos, predici, cateheze şi le-am trimis celor care vin la biserică să le dea şi vecinilor. Le trimit agheasmă, anafură, câte o iconiţă din când în când, să nu uite că au în sat un preot care nu i-a uitat la rândul lui”, spune Justinian.

La spovedanie, preotul era cel mai tânăr din biserică

S-a lovit de tinereţea sa la prima rundă de spovedanie, în Postul Mare înainte de Paşte. Foarte puţini dintre cei care au venit erau mai tineri decât el şi se întreba dacă oamenii vor fi deschişi şi dacă el va avea curajul să îi întrebe de păcate. Fiindcă rostul unui preot, crede Justinian, este să intre în viaţa oamenilor, să le afle păcatele şi să îi ajute să se căiască.

„Credeam că multora o să le fie ruşine, şi mă aşteptam să fie aşa, şi e normal. Dar au fost foarte deschişi şi nu am simţit din partea lor nicio reticenţă. M-am înţeles bine şi cu copiii, avem câţiva la şcoală, am organizat cu ei ateliere de încondeiat ouă, ateliere de mărţişoare, şi acum vreau să fac un campionat de fotbal şi de volei în care să-i implic”, mai explică preotul. El lucrează momentan la Mitropolie, la Sectorul financiar – inventarierea mănăstirilor şi parohiilor, locuieşte într-un cămin de familişti cu soţia, care e însărcinată, dar cum au casă parohială merg şi stau în weekenduri şi sărbători în sat. Cea mai grea misiune pentru el, la cei 25 de ani, este să se lupte să termine biserica în construcţie, la care e turnată doar temelia.

Cu părinţii plecaţi în străinătate, Mădălin s-a decis să devină preot

Mădălin Constantin Gîlcă va împlini luna aceasta 27 de ani şi este preot de câteva luni, fiind hirotonit pe 19 decembrie. A preluat de la 1 martie o parohie mică, de 60 de familii, în Şendreni, Protopopiatul Iaşi I, iar când am vorbit cu el era parte din echipa de voluntari ai Mitropoliei care întâmpinau ucraineni la vama Sculeni. Nici Mădălin nu are pe nimeni în familie care să fie preot. Ba mai mult, îşi aminteşte că râdea de fratele său, când era mic, că se ducea la biserică în timp ce el dormea acasă duminică până la prânz. A cedat o dată şi a mers şi el să vadă „cu ce vă ocupaţi acolo în altar”, iar preotul i-a dat o bomboană şi trei lei. De atunci, nu a mai plecat niciodată din sânul bisericii, a mers constant la slujbe şi nu a lipsit nicio duminică. „Am crescut lângă preotul paroh, am făcut seminarul la Neamţ de unde e parohul, iar eu sunt de loc din comuna Deleni”, spune Mădălin.

Povestea sa seamănă cu cea a multor copii din mediul rural din România: s-a descurcat singur în viaţă, de multe ori, după ce părinţii au fost mai mult plecaţi să lucreze în străinătate. S-au întors în ţară doar să-l înscrie la seminar, iar patru ani mai târziu părinţii săi nici nu ştiau unde este liceul unde a dat bacalaureatul. „Am învăţat să mă descurc singur, pe cont propriu, dar se depărtează dragostea părinţilor, nemaiavându-i lângă tine”, spune tânărul. Acum, mama sa e casnică, iar tatăl încă mai este plecat în străinătate perioade de timp, lucrează la sere.

„Am simţit de mic o chemare către biserică şi vă spun că şi acum mă gândesc mult: de ce am ales calea asta, de ce am făcut paşii ăştia chiar dacă nu credeam asta când eram mic. Erau şi fel şi fel de zvonuri, că nu sunt parohii, că trebuie să dai bani să ajungi preot şi alte nebunii care te descurajează. Dar intenţia mea nu a fost să ajung preot cu orice preţ; a venit natural, a curs firesc, în etape. Cum a rânduit Domnul”, explică Mădălin.

Enoriaşii se bucură: au un preot de vârsta copiilor care nu prea îi vizitează

A fost cu fostul preot prin parohie, înainte să o preia, chiar de Florii şi, din casă în casă, spune că a trăit toate sentimentele, „de la bucurie până la lacrimi”. Parohia este una mică, săracă, cu oameni cărora le este foarte greu fiindcă sunt puţini şi mai au şi obiceiul să se mai certe des. Preotul povesteşte că încearcă să le insufle „duhul comuniunii”, la predici, în diferite evenimente, unde îi îndeamnă să facă lucrurile împreună. Acum lucrează la o casă de prăznuire, dar cum 80% sunt pensionari, comunitatea e vârstnică şi lucrurile merg încet.

Mădălin povesteşte că o mare bucurie a enoriaşilor a fost că au pe cineva de vârsta copiilor cu are să vorbească, iar orice reticenţă pe care au avut-o s-a evaporat din primele săptămâni. „Gândul meu era să iau o parohie la oraş, eu nu am venit aici, lucrez la Mitropolie şi iau salariu de acolo, preoţia de aici e un fel de voluntariat, nu ai cum să ai venit, fiindcă parohia nu poate susţine un preot. Aici dacă îmi iese pentru benzină duminică, dar uneori nici atât”, mai spune tânărul.