Papa Francisc în România

marți, 14 mai 2019, 01:50
1 MIN
 Papa Francisc în România

Coabitarea în Moldova a ortodocşilor şi a catolicilor vine din istorie şi reprezintă un veritabil exerciţiu de civilizaţie. Proba că spiritul toleranţei ne animă, că respectul reciproc este viu şi lucrează întru apropirea dintre oameni. 

În anii modernităţii, această apropiere a generat un modus vivendi autentic, fapt ce explică naturaleţea cu care mulţi credincioşi participă la unele momente importante din viaţa celuilalt, rugându-se şi militând pentru unitatea credinţei. Credinţă care, într-o zi pentru care avem datoria să lucrăm va fi una, cu atât mai mult cu cât ne apropiem de împlinirea unui mileniu de când Biserica Romei şi cea a Constantinopolului au hotărât să meargă pe căi separate, pornind de la fapte şi interpretări teologice care pe credinciosul de astăzi nu-l mai poate motiva decât parţial şi în mod cert fără acea fervoare care a stat la baza separării de acum aproape o mie de ani. Spiritul european şi ideile de unitate a Europei şi a credinţei au suferit prea mult pentru a nu lua aminte la învăţămintele istoriei şi mai ales la faptul că, adesea, chestiuni minore conduc la desfăşurări imprevizibile.

Tot istoria a făcut ca Occidentul şi Papalitatea să se aşeze într-o albie de stabilitate încă din vremea lui Carol cel Mare, în vreme ce Răsăritul şi Ortodoxia să fie frământată multe secole de valul migrator, iar apoi să intre într-o lungă perioadă de declin, cauzată de ascuţişul Jihadului islamic, care a redus la statutul de minoritate splendida civilizaţie creştină din Orientul Mijlociu, Egipt, Asia Mică şi apoi Balcani. În aceste împrejurări, Marea Schismă de la 1054, despre care cred că ar trebui să vorbim sine ira et studio a scos la iveală cât de mult a contat lipsa de unitate a credinţei în confruntarea cu Islamul. Istoria celor "două Europe" a început din păcate atunci, iar urmările ei sunt încă vii. De aceea, orice efort de apropiere a celor două biserici istorice este binecuvântat şi creator de istorie, astăzi cu atât mai mult cu cât ideea unităţii europene, care a fost visul de aur al atâtor generaţii de cărturari şi politicieni, a prins contur. Iar bisericile nu pot să rămână în urma istoriei decât cu riscul de a plăti un preţ uriaş. La fel ca şi în anul fatidic 1054.

Vizita Sfântului Ioan Paul al II-lea, acum exact 20 de ani, nu a fost, în consecinţă un fapt oarecare, întrucât a prilejuit evidenţierea unui adevăr pe care mai toţi îl cunoaştem, chiar dacă unii îl ignoră, acela că românii ortodocşi trăiesc în frăţietate cu cei catolici, în vreme ce episcopul Romei, atunci când a numit România "Grădina Maicii Domnului" a recunoscut că aici este un străvechi tărâm al credinţei, din vremea în care creştinismul era unul, strămoşii noştri îl primiseră în limba latină, iar trăitorii întru Hristos priveau biserica nedespărţită. Ferice de acei creştini care nu învăţaseră lecţia separării geo-politice, nu ştiau că între Est şi Vest sunt graniţe imaginare şi cu atât mai puţin că inima continentului este străpunsă de o Cortină de Fier!

România este spaţiul privilegiat de întâlnire dintre cele două mari biserici, întrucât creştinismul are vârsta apostolilor, iar credincioşii din Dacia Romană primiseră Evanghelia în limba latină. Mai mult chiar au stat sub semnul Romei şi în ordinea organizării ecleziale. Sau, ca să fiu mai exact al celei bisericeşti, întrucât românii sunt singurii creştini europeni care desemnează instituţia creştină cu un nume latinesc: biserica din basilica şi nu din eclesia grecească. Şi încă un fapt, îndeobşte cunoscut: creştinismul românesc propovăduit la origini în latină, cum altfel! s-a încăpăţânat să păstreze termenii săi esenţiali în limba lui Ovidius. Haina slavonă, media-bulgară au îmbrăcat-o mult mai târziu, deopotrivă cu expresia eclezială răsăriteană. Aşadar, dacă privim creştinismul românesc dinspre originile lui latine, vizitele Sfântului Ioan Paul al II-lea şi cea care urmează, a lui Francisc I, pot fi privite ca având şi o dimensiune apostolică, pe lângă cea pastorală, care îi are ca subiecţi pe credincioşii catolici.

Întrucât nu am avut războaie religioase şi credem cu tărie în adagiul "Fiecare cu legea lui", noi, românii avem destulă îndreptăţire să privim istoria şi prezentul creştin cu un plus de înţelepciune, pe care tocmai aceste realităţi le-au adăugat vieţii noastre.

Venerabilul papă Francisc I, care continuă filosofia dialogului intra-creştin de la Ioan Paul al II-lea, cel căruia din respect şi dragoste, mulţi români i-au căutat origini româneşti, în Cracovia lui natală, vine pentru prima dată în istorie şi în capitala Moldovei. În această parte de ţară trăieşte cea mai importantă comunitate de catolici români. Dacă la aceasta adăugăm tradiţia istorică a scaunului episcopal de la Iaşi, dar cu deosebire convieţuirea admirabilă dintre catolici şi ortodocşi, avem suficiente motive să privim această vizită ca pe un fapt natural. Însă în spatele firescului stau strădaniile admirabile ale ES Petru Gherghel, Întâistătătorul comunităţii catolice din Moldova. Sfinţia Sa, alături de preoţii, călugării şi mirenii catolici au făcut Iaşului acest dar binecuvântat: prima vizită în Moldova a unui Episcop al Romei.

În fine, un cuvânt despre subtila diplomaţie a Vaticanului, care a rânduit în ecuaţia vizitei papale câteva dintre locurile cu cea mai mare semnificaţie: Bucureştiul ca sediu al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi al Arhiepiscopiei Romano-Catolice; Iaşul episcopului-martir Anton Durcovici şi al comunităţii catolice româneşti; Blajul, ca sediul al Episcopiei Greco-catolice şi a bisericii-martir, unde vor fi beatificaţi cei şapte episcopi greco-catolici români, asasinaţi în puşcăriile comuniste; în fine, biserica de la Şumuleu Ciuc, acolo unde în fiecare an, la Adormirea Maicii Domnului are loc cel mai important pelerinaj catolic din estul Europei.

Dăruit cu o francheţe şi o simplitate de autentic păstor, iubit şi respectat pretutindeni, carismaticul papă Francisc I adaugă creştinismului contemporan şi lumii noastre în continuă prefacere ceva din autenticitatea şi tăria credinţei creştine de la începuturile ei. Am convingerea că vizita înaltului prelat al Romei va fi un prilej de bucurie pentru toţi creştinii, indiferent de confesiune.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Comentarii