Real și ideal

luni, 29 aprilie 2024, 03:02
1 MIN
 Real și ideal

Dacă în societate, artiștii trec niște excentrici și nonconformiști, în forul lor interior ei duc o viață austeră, ce nu se deosebește de cea a călugărilor din pustie. În acest sens, atelierul unui pictor poate fi asemuit cu chiliile călugărilor. E un loc pentru meditație și pentru căință. Retras în pustietatea atelierului, pictorul macerează îndelung realitatea pe care simțurile sale o percep, convertind-o în simboluri. Pictura e ca o rugăciune, în care cuvintele sunt transformate în culori și linii…

*

Spațiul virtual nu a apărut din neant, așa, la un pocnet din degete, ca un număr de magie. El a stat zăvorât mult timp înlăuntrul materiei, ieșind la suprafață tocmai cu scopul de-a ne demonstra că materia e alcătuită din iluzii. De ce a ieșit la lumina rampei tocmai acum și nu mai devreme sau mai târziu, dând totul peste cap, nu știm.

Desigur, de-a lungul veacurilor, el și-a făcut simțită prezența sub diferite moduri și diferite forme. Acum e însă prezent peste tot. Puterea lui asupra noastră ține dincolo de magie.

Dar să nu ne pierdem cu firea. Să fim nici prea entuziasmați, nici prea înspăimântați.

Trebuie să știm că dincolo de această realitate virtuală există o altă realitate, mult mai subtilă, care se dezvoltă înlăuntru ei, și pe care noi nu o vom putea percepe niciodată, ci doar o putem intui. Însă generațiile care vor veni după noi s-ar putea s-o acceseze, dacă vor avea credință, beneficiind de toate darurile și harurile ei. Ea se află atât înlăuntru, cât și în afara spațiului și timpului virtual. Iar dincolo de acestea există un alt timp și un alt spațiu, și tot așa mai departe și mai departe, până la nesfârșit. Materia nu există, există doar spiritualitate, spre care tindem mereu, dar pe care o ignorăm. Dar există și întunecime, foarte multă întunecime, ce ne înconjoară, și pe care noi, cu sau fără voia noastră, o invocăm, viețuind înlăuntrul ei.

*

Cât de pueril sună azi reflecția lui Voltaire despre adevăratul scop al artei. „Secretul artelor este – spune el – de a corecta natura.”

Cei care au încercat să corecteze natura au sfârșit-o rău. Naziștii, de pildă, au vrut să îmbunătățească rasa umană. Să creeze supraomul. Dintr-un anumit punct de vedere, experimentele lor se apropie de zona happening-ului. Happening-ul nu le-a reușit, căci în loc să obțină prin încrucișarea unor exemplare de rasă ariană – ochi albaștri, talie înaltă, păr blond – supraoameni, au obținut niște degenerați.

Probabil că experimente similare se petrec și acum. Rezultatul lor, cu siguranță, nu va fi cel scontat.

Voltaire probabil că se referă la înfrumusețarea naturii prin intermediul artei. Sau coafarea ei, după modelul perucilor din epoca luminilor sau asemenea ceasurilor și orologiilor elvețiene ce se fabricau pe moșia sa.

Viitorul l-a contrazis.

Arta nu imita natura. Nici n-o înfrumusețează. Mai degrabă o deformează prin intermediul impulsurilor ce vin din subconștient, încercând să ajungă la esență.

Secretul artelor constă în faptul că artele nu au nici un secret. Ele nu fac altceva decât să ne releve, prin intermediul inspirației, adevărul despre lume și despre multiplele fațete ale sufletului omenesc, și legătura lui, mai exact, vibrația lui cu micro și macro universul.

*

Din ce în ce mai mult darwinismul, în era digitală, în care se pune accent pe programe, devine o teorie depășită, ce se potrivește parcă mai mult omului peșterilor, decât omului modern și, mai cu seamă, post modern. Complexitatea universului ne arată că evoluția are loc în cadrul unui program bine definit. Fără acest program nu ar putea avea loc nici evoluția nevertebratelor, nici cea a vertebratelor. Restul e o poveste frumoasă de adormit copiii și scepticii împotmoliți în orgoliile lor. Când inteligența artificială e capabilă să aducă omul din neființă în ființă, despre ce evoluție mai putem vorbi? Natura e perfectă. Ajustată în amănunt, la punct și virgulă. Orice virus, orice bacterie, orice organism infim își au rolul/ locul lor în univers. Universul lucrează după formule matematice atât de complexe și atât de perfecte, încât orice intervenție din afară tinde să se întoarcă asemenea unui bumerang asupra celor care încearcă să ajusteze legile naturii după mintea lor.

*

„Deținerea puterii – spune Kant – corupe rațiunea.” Corupe pentru că rațiunea se pliază după dorințele cele mai perfide ale omului, stimulându-i până la nesaț trufia, autosuficiența, lăcomia, lipsa de scrupule, micimea sufletească, și, bineînțeles, dorința nestăvilită de a-i domina pe toți, călcându-le voința în picioare, și a se ridica, îmbătat de propria-i slavă, deasupra tuturor. Immanuel Kant nu ne spune și de ce se întâmplă asta. Oare rațiunea n-ar trebui să ne ferească de astfel de pericole? Nu, se pare că nu.

*

Scriam recent, citând din Tao Te Ching, că înțeleptul, după săvârșirea faptei, știe să se retragă la timp, lăsând pe seama legilor firii desfășurarea viitoare a evenimentelor. Și asta fiindcă el știe că dacă și-a făcut cum se cuvine treaba, lucrurile vor evolua încă mult timp pe calea cea bună, pe care a urmat-o și el. Însă dacă înțeleptul se va încăpățâna să rămână la locul lui și după ce și-a îndeplinit misiunea, calea se va împotmoli de la sine putere, și el nu va mai putea face nimic ca să prevină dezastrul. Cu cât se va agăța mai mult de putere, cu atât va face mai mult rău.

Nu numai spiritele mărunte nu înțeleg aceste lucruri, ci, uneori, și spiritele mari, care nu știu să se retragă la timp din misiunea lor ce le-a fost încredințată vremelnic prin harul cel de sus. Se încăpățânează să sfideze soarta. Și, uzând de puterea și voința lor, caută să oprească lucrurile în loc. Acțiunea lor este sortită eșecului și degradării spiritului și legilor. A stagnării, a cufundării evenimentelor și lucrurilor într-o mâzgă asemănătoare cu ceea care există în infern. Avem norocul că moartea dezleagă, cel puțin deocamdată, nu știm însă ce se va întâmpla în viitor, nodurile micilor și marilor conducători ai lumii acesteia, pentru care puterea e totul. Fără lucrarea morții, celule canceroase ale neputinței și ale setei de putere ar contamina tot universul.

*

Lumina care izvorăște din ea însăși, din sinele profund, nu are nici început și nici sfârșit. Ea nu are nevoie nici de obiect, nici de subiect, nici de spațiu, nici de timp pentru a ne ilumina, dacă nu e prea prețios spus, și a ne arăta o parte din adevărul existenței noastre și a ființei noastre interioare. Căci, în fond dacă stăm să ne gândim mai bine, spiritul precede materia, care nu-i altceva decât o fantoșă a sa. Putem trăi în spirit, putem ignora materia din care suntem alcătuiți? Da? Atunci cu ce risc? Nu știu și nici nu vreau să știu. Nu vreau să pipăi rotițele mecanismului din care e alcătuită existența. De Sfintele Sărbători Pascale, aș vrea să înțeleg câte ceva din nonexistența ce propulsează sufletele noastre din beznă în lumină, îndemnându-ne să fie, să existe, cu orice preț…

*

Călăuzindu-se după expresia „Mens sana in corpore sano” până la adânci bătrânețe, Goethe a făcut zilnic sau aproape zilnic exerciții de gimnastică. La fel și Tolstoi, care dimineața la Iasnaia Poliana putea fi văzut, chiar și pe timp de iarnă, făcându-și exercițiile în aer liber, uneori cu sprâncenele și barba acoperite de promoroacă, la bară și la haltere (mai exersa și călăria).

Nici Esenin nu s-a lăsat mai prejos și, chiar și în timpul călătoriilor sale de pe mapamond, indiferent dacă era sau nu mahmur, de obicei era, nu renunța la exercițiile de înviorare, care-i puneau sânge în mișcare, scăpându-l de toxine.

Firavul Bacovia a practicat și el gimnastica, exersând ca un virtuoz la bară și la paralele, dar asta în perioada adolescenței și în anii tinereții. I-ar fi plăcut, probabil, să se acompanieze, în timpul exercițiilor de gimnastică, cântând la vioară. Poate că a încercat în mod tainic să ajungă la această performanță, visând s-o exercite în fața publicului, la un recital de poezie… Nu a avut însă suficientă tărie să-și ducă visul până la capăt, și s-a resemnat, mulțumindu-se să cânte la vioară.

Mărturisesc că și eu fac zilnic, călăuzindu-mă după aceeași expresie, timp de o oră și treizeci de minute, gimnastică. Exercițiile îmi țin mintea trează, mă încarcă cu energie, creându-mi dispoziția necesară pentru scris. Făcând exercițiile de rigoare, nu mă compar, totuși, nici cu Goethe, nici cu Tolstoi, nici cu Esenin, și nici cu Bacovia. Și nici cu mine însumi. În timp ce-mi fac gimnastica, mă gândesc, totuși, ispitit de diavol și bântuit de tot felul de patimi și orgolii, că am șansa, da, da, nu râdeți, să ajung, odată și odată, Danilov. Da, acesta este slăbiciunea și visul meu.

*

Atelierele pictorilor ascund în ele o lume inaccesibilă percepției obișnuite. Ascund înlăuntrul lor multă bucurie amestecată cu tristețe, vise de mărire, multe orgolii, multă angoasă și neîmpliniri, din a căror magmă iau naștere cele mai neașteptate imagini materializate în tablouri. Unii dintre pictori lucrează cu răbdare de bijutier, așternând pe pânză nu cu penelul, ci cu penseta pete de culoare de mărimea unor bobițe de mac, în timp ce alții, pătrunși de avântul lor interior pot picta chiar și cu ochii închiși tablouri în care sufletul lor își revarsă din plin toată nebunia de a trăi și de a crea în lume.

*

Dacă în societate, artiștii trec niște excentrici și nonconformiști, în forul lor interior ei duc o viață austeră, ce nu se deosebește de cea a călugărilor din pustie. În acest sens, atelierul unui pictor poate fi asemuit cu chiliile călugărilor. E un loc pentru meditație și pentru căință. Retras în pustietatea atelierului, pictorul macerează îndelung realitatea pe care simțurile sale o percep, convertind-o în simboluri. Pictura e ca o rugăciune, în care cuvintele sunt transformate în culori și linii…

Faptul acesta l-am realizat în timp ce scriam la volumul meu de portrete literare și eseuri, Atelierele de pe Armeană, apărut de curând la Ed. Junimea.

Fiecare „chilie” își are personalitatea sa distinctă, o anume atmosferă, un anume chip. Într-un fel, atelierul poate fi perceput ca un autoportret al artistului aflat la perpetua sa tinerețe, a purității și impurității sale artistice…

Atelierele pictorilor cunosc, pe parcursul zilei, câteva metamorfoze. Dacă dimineața seamănă, într-adevăr, cu niște chilii, la orele prânzului ele se transformă în niște anticamere sau chiar saloane de primire. Pictorul se comportă ca un călugăr atâta timp cât are șevaletul în față. După ce îl abandonează, sufletul îi dă ghes să-și propovăduiască religia pe stradă sau chiar într-o bodegă…

 

Nichita Danilov este scriitor și publicist

Publicitate și alte recomandări video

Comentarii