Alexandru Călinescu – 70

Cu două zile în urmă, am participat la o întâlnire din cadrul FILIT, în care tineri critici au discutat despre ce rol mai poate avea critica literară în zilele noastre, când confuzia valorilor este mai mare, parcă, decât oricând. Printre combatanţi, cap de serie a fost Alexandru Călinescu. Azi, când îmi scriu articolul pentru „Ziarul de Iaşi”, îmi amintesc subit că acelaşi Alexandru Călinescu împlineşte 70 de ani. Micile renghiuri ale vieţii, îmi spun, fără să iau în serios „evidenţa”. Mai ales că nu am reuşit niciodată să înţeleg legătura, convenţională şi atât, dintre oameni şi cifre.

Când m-am hotărât, tam-nesam, că voi da examenul de admitere la Facultatea de Litere din Iaşi, am început să citesc cărţile celor pe care îi socoteam deja viitorii mei profesori. Nici nu erau foarte mulţi, de altfel. Cum informaţia circula mai greu la începutul anilor ʼ90, nimeni nu mă putea convinge că Al. Călinescu nu îmi va preda un curs despre Caragiale. În orice caz, îi citisem cărţile, îmi plăcuseră în special cea despre modernitatea prozei lui Caragiale şi Biblioteci deschise, îi urmăream semnătura în presa vremii, îi ştiam câteva interviuri. Şi îi mai ştiam o fotografie, cred că de pe la vreo 30 de ani, în ipostaza de june prim, care e reprodusă într-o sinteză a lui Laurenţiu Ulici. Neserios cum eram încă de pe atunci, o arătam colegelor din liceu încercând să le momesc către Literele ieşene. În orice caz, aşa s-a fixat în mintea mea imaginea lui Al. Călinescu şi nimic nu a schimbat-o ulterior.

Al. Călinescu s-a numărat, încă de la debutul din anii ʼ70, printre criticii cu apetit teoretic, introducând în discursul exegetic autohton concepte, metode structuraliste, poetice la zi. Dar el nu a devenit, ca alţi colegi, un dogmatic al acestor teorii care fascinau, dar devitalizau, în urma analizei rigide, ceea ce este totuşi viu, inefabil în opera literară. În cartea de debut din 1972, Al. Călinescu reuşeşte să demonstreze că Holban este scriitorul român cel mai apropiat de modelul proustian, dar face distincţia clară între autor şi personajul-narator; patru ani mai târziu, umple de sens un clişeu („contemporanul nostru”), argumentând, într-o carte de mult clasică, faptul că actualitatea lui Caragiale nu înseamnă (doar) actualitatea lumii sale, ci în special a poeticii sale; prozatorul, asimilat mai dificil decât dramaturgul, a fost cumva confirmat de evoluţia ulterioară a literaturii, de jocurile pe care modernitatea le-a adus, rupând convenţiile clasice ori romantice. În urma acestei reconstrucţii critice, ne alegem cu un nou Caragiale, unul dintre cei mai moderni şi inovativi prozatori europeni. Studiile din Perspective critice(1978) contribuie din plin la împământenirea, în discursul critic autohton, a unor contribuţii esenţiale ale teoriei literare franceze, pentru ca eseurile din Biblioteci deschise (1986) să ofere modelul (tot franţuzesc, în esenţa sa) urmăririi unor motive discrete în operele clasicilor, cum ar fi cel al cărţilor pe care personajele le parcurg. După 1990, Al. Călinescu s-a numărat printre publiciştii de primă mărime (nu mulţi, nu mulţi!), dând consistenţă oricărei dezbateri, aducând un punct de vedere ferm, dar civilizat, echilibrat, sancţionând mereu prin ironie, nu prin duritate; la o adică, scrisul său are de fiecare dată ceva nobil, rafinat, autorului i se potriveşte floreta şi manşeta largă, dantelată, nu cea sumesă ciobăneşte peste braţul transpirat şi ghioaga. De aceea, şi polemicile sale sunt mostre de civilitate, într-un spaţiu fetid, cum e cel al presei noastre din ultimii 25 de ani, în care argumentul şi portanţa celui care scrie nu mai constituie regula. Tocmai de aceea, rubrica lui Al. Călinescu din „Ziarul de Iaşi” este una dintre puţinele evenimente ale presei de azi şi trebuie savurată şi apreciată ca atare. Foarte bun cunoscător al culturii franceze, el este, prin contribuţiile din presă, un ghid de încredere şi în această privinţă.

Dar pentru cei care îl cunosc, Al. Călinescu înseamnă mai mult decât cărţile şi articolele lui apărute în presă. Mult mai mult chiar decât profilul său de universitar titrat, de director al Bibliotecii Universitare, de profesor la INALCO, Paris. Pentru mine, este un model de subtilitate ironică amestecată cu prestanţă. Are un simţ al umorului foarte ascuţit, dar manifestat cu discreţie; e unul dintre acei rari oameni alături de care, într-o situaţie oficială, scorţoasă, care ar impune maximă seriozitate, ai putea râde pe dinăuntru, într-o complicitate de nimeni bănuită. Nu am să uit niciodată cum ne-am jucat, cu ceva ani în urmă, la o chermeză organizată de „Ziarul de Iaşi”, cu un balon, pe care l-am aruncat câteva minute peste masa împodobită festiv. Nu jocul în sine era amuzant, disponibilitatea de a ne copilări, cât mina lui Alexandru Călinescu. Eu nefiind în stare să îmi controlez bucuria şi amuzamentul, profesorul afişa o expresie şi o atitudine cum nu se poate mai sobre (ţinându-şi rangul), de parcă s-ar fi aflat în cadrul unui dineu la ambasadă; numai gesturile, şi ele meticuloase, precise, executate cu toată seriozitatea, trădau aparenţele…

La mulţi ani, domnule profesor Alexandru Călinescu!

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video