Băsescu: tehnica resuscitării truismelor

Câteodată contondent, dar asta-i altă temă. Eu mă refeream la tipul de dicurs: cu atât mai evident, cu cât se inserează aici, într-un context şi lax, şi pătat de infinite ambiguităţi sau elipse. Ai noştri vorbesc într-o sibilinică puternic diluată, încât ce apare pe micul ecran şi chiar în print, cu tot zelul celor plătiţi să dea totuşi o formă neantului, e o gargară suficientă sieşi, ca un poem ermetic şi futil. Mai ales întrucât priveşte tema aceasta, ultraulcerată, a Unirii. La mijloc e o mare inerţie şi un morman încă uriaş de tabuuri şi prejudecăţi. În perioada sovietică făceai puşcărie, dacă te încumetai să deschizi gura fie şi la o agapă în acest sens. De la Gorbaciov încoace, ai parte – chiar dacă vorbeşti serios şi te pregăteşti să pui pe tapet şi nişte argumente – de o continuă mefienţă, asezonată când cu ironii, când cu o inechivocă animozitate. Tonul general însă e, cum spuneam, lax, rarefiat, un ton de voaluri ce se estompează undeva în perspective iluzorii. Asta ca o sinistră ironie, fiindcă Unirea ar fi în primul rând un corpus uriaş de probleme tehnice, concrete şi e logic să adopţi un limbaj pe măsură. Un hiatus de care o să râdem poate odată, între cum ni s-a impus – şi am consimţit! – să vorbim şi realitate: adevărate lumi paralele, separate de un zid gros bovaric, poetizări deasupra unei proze hâde.

Ei bine, fostul preşedinte e de citit mai cu seamă din acest punct de vedere, al tonului care – spre a-l parafraza pe Manolescu – face ideile. Astea, mă rog, ţin de un registru mai mult sau mai puţin (de la o vreme încoace, mai mult) evident, la îndemâna oricui n-a pierdut încă bunul-simţ şi mai gândeşte în termeni pragmatici; capătă însă volum şi forţă de impact prin energia rostirii. Nu râdeţi că insist atâta pe un fleac, cum poate părea: în zonă, e o tară care îţi determină insidios destinul, leşia politicului indigen făcând pe-aici lehamitea perspectivelor.

Aş filma reacţiile alor noştri, de pildă, la lectura următorului pasaj (când au mai încasat ei atât de ferm o scatoalcă şi încă de la o notorietate incontestabilă în materie de directe?); mai întâi, fundalul: „Cel mai important lucru este că în momentul de faţă ţara pare a intra într-o perioadă de stablitate guvernamentală şi asta va avea ca efect intrarea într-o perioadă de oarecare redresare economică. Stabilitatea guvernamentală este în mod cert o urgenţă absolută”. Şi directa: „Pe termen mediu, însă, este clar că liderii actualelor partide pro-europene aflate la guvernare şi-au epuizat resursele de credibilitate, iar liderii politici precum Ghimpu, Lupa sau Plahotniuc şi cei din imediata lor apropiere trebuie să înţeleagă că le-a trecut vremea. Ce au putut ei să facă pentru ţară se vede: stat aproape capturat, sărăcie, corupţie şi minciună; reprezintă ceea ce ei au putut oferi cetăţenilor”.

Astea totuşi, să nu fie cu supărare, sunt nişte poncife: le ducem în cârcă diurn şi, la o adică, lelea Grăchina din cutare cătun, care leagă bănuţii în băsmăluţă, să nu-i risipească, maică, ar scoate, de năduf, vorbe mult mai grele. Contează însă, vai (iată cum vizibilitatea creează inegalităţi), cine rosteşte şi, când vin de la un Băsescu, verdicte din astea capătă o pondere exponenţială. Ghimpu, care e un bădăran nativ, ce-ar zice oare? Curiozitatea e principială: l-au ţinut curelele să se ia de Maia Sandu, o mână de femeie, într-o emisiune, să vedem dacă nu-l frisonează în turul pantalonilor la gândul unei replici unui oponent de talia fostului preşedinte.

Știam, într-o formă aproape identică, şi despre faptul că „viitorul Republicii Moldova depinde, în primul rând, de cetăţenii şi politicienii săi”. Ştiam generic vorbind: e un sentiment general, chit că nu peste tot limpid. Şi avem şi noi bănuiala că „Moscova va lua sub influenţa sa toată Republica Moldova doar dacă i se oferă gratis de politicienii de la Chişinău şi, cu siguranţă, fără a finanţa ţara”. Truismele nu trebuie reformulate: ocupaţie deşartă; e de-ajuns să le pui în alte guri, fiindcă valoarea omului (statutul, vizibilitatea etc.) le redimensionează, dându-le o forţă altfel nesperată. Plus că la noi e nevoia asta profundă, cultivată milenar, de autoritate. Băsescu, prin urmare, n-a făcut decât să urce nişte latenţe pe un podium şi să pună un spot intens pe ele, oferind o voce celor care, din atâtea motive, nu şi-o pot încă permite.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova