Constanţa mea

E, mai întâi, Constanţa văzută cam de la nivelul şoldului unui om matur, oraşul în care am fost crescut, în reprize, de bunicii dinspre mamă, până am deschis cât de cât ochii către lume. Imaginile când au contur clar, când devin difuze şi nu reuşesc întotdeauna să discern ce anume e amintire propriu-zisă şi ce este reconstituire matură. E vorba, în orice caz, de un peisaj gri, de un bloc cu patru etaje din Tomis Nord, de pe strada Tulcei (l-aş găsi şi acum fără ezitare), de o unitate militară aflată în spate (de la geamul bucătăriei vedeam în curte), de o mică grădiniţă în care cu toţii cultivau te miri ce, de la roşii, la varză şi alte legume, de o motocicletă ponosită, cu un ataş în care ne aruncam ca într-o fântână, de ţeasta rasă şi lustruită, de un albastru metalic (aşa a rămas în mintea mea) a unui copil care avea un nume cu rezonanţe livreşti de care nimeni nu era conştient (Orlando). La aceste coordonate ceţoase, se adaugă desigur primele contacte cu marea, spaima dublată de o ciudată atracţie când, la vreo patru ani, am fost pe punctul de a mă îneca (nu ştiu cum am reuşit să mă sucesc şi să mă montez în colac invers, cu picioarele în sus şi capul în apă), plimbările cu bunicul pe faleza abruptă dinspre port, unde descopeream uimiţi, eu şi fratele meu geamăn, cazematele în care nu îndrăzneam să intrăm, dar şi câte un cocostârc prăpădit (unul avea, ţin minte precis, aripile unse cu vaselină şi se zbătea neputincios în mâinile unui om). E, după cum se observă, un oraş ieşit din timp şi e firesc să fie aşa, pentru că orice copilărie se petrece în afara timpului. Când am mai crescut şi bunicii mei s-au mutat într-un apartament mai spaţios de pe Ştefan cel Mare (vizavi de ICIL), am început să percep cozile nesfârşite la alimente, şirurile indiene din sacoşe cu sticle de lapte (care ne baricadau intrarea în bloc), notorietatea şefilor de magazine (Mache era zeul care împărţea carnea), relaţiile care se legau în nopţile petrecute la cozi umilitoare.

A doua Constanţa e cea a bezmeticei, stângacei şi candidei mele adolescenţe. Oraşul în care am învăţat şi am locuit din clasa a VI-a până la finalul liceului. Oraşul în care, inevitabil, am trăit primele vâlvătăi amoroase sau erotice, în care am avut ridicole certitudini de neclintit, în care m-am format. Este oraşul anilor ʼ90, care păstra tot ce fusese urât în ultimul deceniu comunist, dar câştigase, dacă se poate spune aşa, o neorânduială care i se potrivea, o atmosferă amestecată, de bâlci care îţi poate oferi de toate, mai puţin curăţenie şi siguranţă. Sigur, trebuie să fac un decupaj sentimental. Există Constanţa şi există Constanţa mea. Aceasta din urmă cuprinde un traseu pe care l-am repetat, vreme de patru ani, de cel puţin două ori săptămânal: din capătul străzii Ştefan cel Mare, până la esplanada insalubră (atunci, ca şi acum) care eşua în plaja Modern. Bifam, la început, câteva consignaţii din care cumpăram zeci şi zeci de casete sau viniluri cu toate formaţiile de muzică rock sau blues posibile şi imposibile. Cum pirateria nu era interzisă, îmi făcusem o colecţie de câteva sute de albume. Erau anii în care lumea era împărţită, pentru adolescenţii constănţeni, în rockeri, hippioţi, depeşari şi rapperi, aceştia din urmă dispreţuiţi consecvent. Mai jos de atât nu coboram. Un reper obligatoriu era chioşcul de tablă Elvis, unde se putea înregistra, contra cost, aproape orice în materie de muzică rock. Până acolo însă adăstam în anticariatul de peste drum de magazinul Tomis, în care vânam chilipiruri, iar uneori îl călcam şi pe cel din clădirea cu teatrul de vară care se afla pe vremuri la intrare în Parcul Tăbăcăriei. Acum, observ că Tomisul e un oraş cu foarte puţine librării şi cred că fără nici un anticariat.

Al doilea teritoriu din Constanţa mea era, fireşte, cel din jurul liceului „G. Călinescu”. Câte melodrame, câte aventuri ridicole nu am trăit acolo! Primele iubiri, primele trădări, primele victorii, primele suferinţe, primele beţii acolo s-au petrecut. Constanţa mea înseamnă, deci, Turmă, singurul coleg de clasă, Irina, Iuliana, Veronica, Andreea, Oana, Carmen, Antoanela, Manuela, Daciana, dar mai ales Ioana (n-am să spun şi-mai-cum), colega mea de bancă, mai înaltă cu un cap decât mine, care mi-a sfâşiat sufletul când s-a mutat la Bucureşti şi căreia i-am scris ani la rând, săptămânal, epistole nesfârşite, deşirate… Apoi Georgiana, apoi Mirona… Se ştiu ele… Citeam amestecat, dar pasional şi, timid incurabil (ieri ca şi azi), încercam să fiu seducător (ori măcar convingător) reproducând puzderie de citate din tot felul de scriitori, mai ales de a doua mână, cum se întâmplă. Istorii peste istorii, unele cu miez, altele triviale, care au supravieţuit în memorie, în forma lor naivă şi nepricepută. Este, cred, partea cea mai încărcată sentimental, asupra căreia mă întorc amuzat, dar nu fără candoare. Adolescenţa este vârsta cea mai expusă penibilului, cea mai poticnită, cea mai stângace. Din întâmplare sau nu, a mea e legată de Constanţa.

În fine, a treia dimensiune a Constanţei mele era cea care mă ducea de pe bulevardul Republicii (rebotezat în spiritul vremii Ferdinand), via Piaţa Ovidius, până la Biblioteca municipală, care pe atunci îşi avea sediul lângă Arhiepiscopie. Peninsula, cu vechile şi sobrele ei case, cu străduţa italiană, cu acum dărăpănata Casă cu lei, ţine de mitologia adolescenţei mele, de vreme ce o străbăteam, căscând atent gura la fiece detaliu şi simţindu-mă pe altă lume. Iarna, când reveneam pe întuneric, aveam de înfruntat două primejdii: vântul care bătea dinspre Portul Tomis, care mă lua pe sus şi mai ales populaţia colorată a cartierului. Cu primul mai puteam negocia, pentru interlopii sau găinarii care controlau zona trebuia să inventez periodic poveşti, să-mi justific traversarea teritoriului pe care îl stăpâneau; nu puteam să le spun pur şi simplu că vin de la bibliotecă, pentru că ar fi fost un semn sfidător de trufie. Găsisem cumva tonul potrivit şi nici nu mă mai opreau, ştiind că nu au ce stoarce de la mine, după ce îmi controlaseră de nenumărate ori rucsacul şi nu găsiseră decât vreo două cărţi şi un maculator ponosit. M-a durut să constat, în timp, când vizitele mele în Constanţa au devenit mult mai rare, că acest perimetru istoric al urbei a fost lăsat să se degradeze. Am şi scris odată, cred, revoltat de nesimţirea şi de lipsa de viziune a primarului Mazăre, un personaj catastrofal pentru un oraş cu o tradiţie cosmopolită de care ar fi trebuit să profite.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza”

Publicitate și alte recomandări video