De ce l-aţi pedepsit pe Fenechiu?

Mai întâi, puţină teorie. În literatura juridică s-a pus deseori întrebarea: “Care este scopul pedepsei în dreptul penal?”. Subiectul a generat dezbateri aprinse şi teze de doctorat. Până în 2009, Codul Penal era primul care schiţa un răspuns: “(1) Scopul executării pedepselor este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. (2) Prin executarea pedepselor se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinutilor sau persoanelor internate”. Din motive încă neelucidate (probabil din raţiuni ce ţin de tehnică legislativă), care au stârnit semne de întrebare şi în literatura de specialitate, prevederile de mai sus nu s-au mai regăsit în Noul Cod. Cine vrea să afle de ce bagă statul un om la închisoare trebuie să citească o lege specială (254/2013), în care vechiul articol 52 din Cod a fost mutat cu de-a-ntregul. Iar cine vrea să-şi facă o idee mai clară poate consulta un curs de drept penal, anul II. În mare, pedeapsa urmăreşte patru ţinte sau îndeplineşte patru funcţii, ca să păstrăm limbajul juridic: a) Funcţia de represiune pentru cel care a călcat strâmb – delincventul trebuie să resimtă pedeapsa ca pe o “răsplată“ la nedreptatea comisă; b) Funcţia de reeducare – infractorul trebuie să înţeleagă că a greşit şi că trebuie să-şi schimbe comportamentul; c) Funcţia de izolare – eliminarea temporară a delicventului din societate pentru ca acesta să nu comită alte infracţiuni; d) Funcţia de prevenire socială – prin intimidarea/ descurajarea terţilor, care, văzând efectele pedepsei, îşi adaptează conduita.

Şi acum, puţină practică. Luni, infractorul Relu Fenechiu a ieşit din închisoare, fiind eliberat condiţionat (până la reabilitare e infractor, nu fost ministru, lider PNL, deputat. Infractor). Oare în ce măsură şi-a îndeplinit pedeapsa funcţiile urmărite de legiuitor, în speţa noastră? Cu litere mici, de la capăt.

a) A simţit Fenechiu perioada de “carceră” ca pe o represiune pentru nedreptatea comisă? La început, probabil că da. Dar nu închisoarea ca atare, lipsirea de libertate, trebuie să-l fi iritat, cât frustrarea că a “picat” ca prostu’, că măcar puteau să-l lege pentru ceva mai serios, nu nişte pârlite de transformatoare. Altfel, toate informaţiile publice sugerează că Fenechiu a dus-o binişor spre foarte bine după gratii. În orice caz, la ieşirea din arest arăta mai rumen decât la momentul încătuşării.

b) S-a căit pentru că a furat statul, s-a transformat, e un alt om? Nici pe departe. În faţa instanţei şi-a recunoscut faptele. În faţa opiniei publice, adică a celor pe care i-a furat, n-a mai recunoscut nimic. Din contră, a zămislit o poveste imposibil de demonstrat, cu o judecătoare muribundă care i-a cerut LUI iertare. În perioada de glorie a USL, Fenechiu trebuie să fi fost în top 5 cei mai influenţi lideri politici din România. Dar nici atunci nu “radia” tupeul afişat luni, la poarta închisorii. Reeducare zero.

c) A fost izolat Fenechiu 5 ani de societate, aşa cum se arată în sentinţa prin care au fost contopite două condamnări, de 5, respectiv 3 ani şi 10 luni? Fireşte că nu, undeva 1.250 de zile. Din care scădem câteva săptămâni de permisii. Să nu uităm că luni Fenechiu era acasă când a aflat că va fi eliberat şi trimis… acasă?! Noroc că avea ceva treburi de rezolvat pe la penitenciar că altfel nu-l vedea presa la ochi.

d) Cumulat, în cele două dosare în care a fost condamnat, Fenechiu a furat statul cu 9,75 milioane lei. Niciun leu din prejudiciu nu a fost recuperat.  Altfel spus, în medie, Fenechiu a plătit cu o zi de libertate fiecare 7.750 de lei furaţi. Vi se pare o sancţiune descurajatoare, intimidantă, să riscaţi o zi din viaţă pentru 1.700 de euro? Mi-e teamă că cei mai mulţi vom găsi pariul tentant.

Aşadar, punem teoria să se “pupe” cu practica, şi ce observăm? În cazul Fenechiu, cu multă îngăduinţă, scopul pedepsei a fost parţial atins, undeva sub 25%. Să spunem că aliniatul c), povestea cu izolarea, a funcţionat cât de cât. Situaţia e aproape identică în mai toate cazurile de mare corupţie finalizate în ultimii ani – Voiculescu, Becali, Copos etc. Individul fură, nu suferă, nu se căieşte, nu plăteşte, ci rămâne câteva luni într-o relativă izolare. Un an – doi, într-o tabără de cercetaşi, cu cazare şi masă asigurate din banii victimelor. Paradoxal, statul (a se citi victimele) câştigă mai mult de pe urma infractorilor fugari, care, de bine, de rău, îşi plătesc singuri locuinţele conspirative. Dacă pedepsele aplicate marii corupţii vor rămâne la stadiul de caricatură, poate că ar fi indicat, de lege ferenda, să li se permită infractorilor să se autoexileze pe o insulă exotică până li se prescriu faptele. Ar fi o izolare pe o perioadă mai lungă şi pe banii lor. Sunt convins că mulţi urmăriţi internaţional îl invidiază pe Fenechiu.

Publicitate și alte recomandări video