Despre democraţia pe care o ignorăm

I. Proful de la Harvard

Acum câţiva ani am băut o cafea cu un prof de la Harvard care predă political leadership. Omul are studenţi din toată lumea care ulterior se întorc în ţările lor şi se apucă de politică.

Inevitabil, ajungem cu discuţia şi la corupţie. Ştii ce le zic pe tema asta?, mă-ntreabă proful. Le zic – dacă puteţi să nu fiţi corupţi, e ok; dar dacă e nevoie să fiţi corupţi ca să duceţi lucrurile mai departe, nu vă faceţi griji. Dacă toţi sunt corupţi, corupţia devine irelevantă. Tot ce contează e să împingeţi lucrurile din punctul A în punctul B. Nu vă gândiţi la perfecţiune şi la puritate – dacă reuşiţi să mutaţi lucrurile cu un pas mai departe, e foarte bine! Nu uitaţi: aţi intrat sau veţi intra în politică pentru a mişca lucrurile în direcţia cea bună – mai multă democraţie, mai multă deschidere, o societate mai puţin divizată şi aşa mai departe – nu pentru a atinge perfecţiunea sau pentru puritate.

Şi atunci, zice proful, văd cum toate feţele se relaxează brusc. Parcă le-aş fi luat o piatră de pe inimă. N-ai idee cât de mult îi intimidează pe potenţialii politicieni ideea că trebuie să obţină perfecţiunea sau că trebuie să fie ireproşabili. Discursul etic maximalist îi face să devină incapabili de acţiune: se ruşinează că ei nu pot obţine din prima rezultatul perfect (ăla maximalul, dat de nu ştiu care standard al democraţiei) şi că trebuie să fie incoruptibili. Şi atunci se descurajează şi preferă să facă orice altceva decât politică.

Când însă le zic că toate astea sunt prostii, că nu le cere nimeni să mute munţii şi să fie ireproşabili şi că tot ce e suficient să facă e să ducă lucrurile cu un pas mai departe, se liniştesc: îşi dau seama că asta chiar pot face, şi că ar fi bine dacă ar face-o – şi mulţi dintre ei ajung în felul ăsta politicieni foarte buni, care chiar contribuie la democratizarea ţărilor lor.

În ultimele luni m-am tot gândit la cuvintele profului de la Harvard. Fiindcă ele explică foarte bine diferenţa dintre politică şi activism – şi influenţa inhibitoare a activismului maximalist asupra potenţialilor politicieni locali care chiar ar putea să mute lucrurile de la A la B dacă n-ar fi torturaţi continuu de arhangheli iacobini cu ideea că trebuie să le mute direct de la A la Z.

Democraţia nu e nici intransigentă, nici maximalistă, e tolerantă şi sinuoasă. Fix cum nu le place Cavalerilor Dreptăţii.

II. Indirect despre Brexit

1. Democraţiile moderne (cele de după primul război mondial) se întemeiază pe doctrina suveranităţii populare. Prin „popor” se înţelege, în contextul ăsta, totalitatea cetăţenilor cu drept de vot.

Iar asta înseamnă că instituţiilor clasice de reprezentare li se adaugă şi instituţii de exprimare directă (referendum, iniţiativă cetăţenească etc.). Instituţiile de exprimare directă sunt la fel de valide şi de democratice ca instituţiile de reprezentare.

2. Cultura politică a românilor (chiar şi – sau mai ales – a celor educaţi) pare să se rezume la următoarea butadă: „ce nu ne convine, e nedemocratic”.

3. Democraţia politică e un proces, nu o stare. Dacă păstrezi intacte drepturile politice, rezultatul unui vot e nesemnificativ. Fiindcă democraţia, repet, e un proces continuu de încercare şi eroare.

Nicio greşeală nu e fatală într-o democraţie – repet, atâta vreme cât păstrezi intacte regulile democratice. Orice greşeală şi orice reuşită face parte din procesul constant de ajustare şi învăţare.

Singurul lucru care îi poate fi fatal democraţiei e doar neîncrederea în regulile ei şi schimbarea regulilor după ce una dintre părţi a câştigat la vot.

Nu, în ciuda miturilor foarte răspândite, democraţia nu a decăzut niciodată în tiranie. De fiecare dată, tirania s-a instituit anulând regulile democratice, nu altfel.

4. Orice tip de ordine am imagina, în interiorul respectivei ordini vor exista întotdeauna câştigători şi perdanţi. Dacă nu avem înţelepciunea să-i compensăm cumva pe cei care pierd, nu vom avea niciodată o comunitate politică propriu-zisă, ci două comunităţi aflate în conflict permanent, prinse într-un joc de sumă nulă.

Românii ştiu asta foarte bine: din 1990 încoace există practic două Românii. Dar, deşi ştim asta, refuzăm de 25 de ani să învăţăm ceva din situaţia noastră şi să imaginăm jocuri de sumă pozitivă.

Poate britanicii se vor dovedi mai înţelepţi.

5. Orice curent politic a început prin a fi populist, adică a fost influent mai întâi în zonele populare. Chiar şi democraţia aşa cum o practicăm noi astăzi a fost combătută de elitele secolului al XIX-lea ca fiind populistă.

Prin urmare, acuzaţia de populism adusă vreunui politician sau vreunui curent politic e perfect irelevantă.

6. Ştim rezultatul referendumului – dar doar atât. Nu ştim dacă el înseamnă că Marea Britanie va părăsi Uniunea Europeană. Dacă o va părăsi, nu ştim dacă ăsta va fi un lucru bun sau rău – sau pentru cine va fi un lucru bun şi pentru cine unul rău.

Deocamdată, adevărul e că nu ştim nimic. Momentan, totul se rezumă la emoţii.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video