Două poveşti extraordinare dintr-o celulă: Mărturiile cutremurătoare a doi ieşeni din temniţele comuniştilor

Au făcut ani grei de închisoare politică pe vremea comunismului pentru că pur şi simplu au scris o poezie care nu a fost pe placul regimului, sau, mai simplu, pentru că au cântat imnul naţional vechi. Ieşenii Dumitru Bazon şi Dumitru Vacariu sunt foşti colegi de celulă în temutele temniţe, de unde au avut şansa să scape cu viaţă, iar de atunci au rămas camarazi pe viaţă. Pe cei doi nu-i leagă doar o coincidenţă de nume, ci un trecut  comun de care rar vor să şi-l mai aducă aminte. Au fost colegi cu Nicolae Steinhart, cu Ion Diaconescu sau cu alţii la fel de notorii. Pentru ei, istoria a scrijelit alte pagini, direct pe suflet. O parte din acestea, absolut cutremurătoare, le-au mărturisit şi reporterului nostru.

În cei şase ani de chin, Du­mitru Bazon a colindat lagărele de concentrare din Bărăgan, în sud, până la Gherla, în nord. Nenorocirea i s-a tras de la o nuntă, în satul natal, Suhuleţ, un­de la darul de nuntă a cerut fan­farei să intoneze imnul Ro­mâniei.

„Turnat“ după a o nuntă la care a cântat imnul

S-a întâmplat prin anul 1958, când era tânăr, abia ieşit de pe băncile facultăţii. A doua zi a fost săltat şi încarcerat la Iaşi. L-au luat din Dagâţa, de la conacul de pe deal, rămas acum un reper în amintirile lui, şi l-au întrebat cu cine a mai stat la masă. „Nu mi-am trădat prietenii, şi a încasat Bazon bătaie cât cuprinde. Atunci eram la masă cu Tiţianu, un inginer ca­re între timp a murit, cu Teo­dor Guzgă, un coleg de şcoală, şi cu profesorul Movilă de la Ţibăneşti, tatăl deputatului Pe­tru Movilă. N-am zis nimic de nici unul, şi au scăpat de puş­cărie toţi. Numai eu nu. Şi ştiu şi cine m-a turnat. A fost o fe­meie“, mărturiseşte Dumitru Bazon.

Acum are 87 de ani şi o fiică medic, o carieră la catedra de genetică, o casă la ţară unde merge des şi o raniţă veche de pânză, agăţată în cui. Mi-o arată pe toate părţile, să o ţin minte. E raniţa cu care a cărat lemne pentru foc în lagăr, e cea care i-a fost alături în perioada neagră a vieţii lui. A păstrat-o, deşi îl răs­coleşte ori de câte ori dă cu ochii de ea. De la Iaşi a fost dus la Jilava, apoi la Gherla. Avea 25 de ani şi era deja un om blamat de colegi, de cunoscuţi, cu un viitor compromis la eliberare. Îşi aminteşte că a fost îmbrăcat cu hainele de puşcăriaş înainte să fie judecat la Tribunalul Militar. Îşi aminteşte şi acum senzaţia: „Erau aspre tare“, spune el.

A fost pus să plătească cheltuielile de judecată, apoi condamnat la muncă grea prin lagărele din ţară. A fost în lagărul din Salcea, la Stoeneşti la diguri, a trecut prin Saivane apoi a lucrat la cărbune. „Pe va­sul francez „Jirondel“, care în traducere înseamnă „rându­ni­că“. Noi nu vrem să ne amin­tim, nu ne face bine. Mulţi ar spune că nu poate fi adevărat. Sunt lucruri pe care nici soţiei şi nici fiicei mele nu le-am spus, când am ieşit de acolo ştiam doar trei cuvinte, foame, frică şi frig. Cu asta m-am ales în viaţă. Cea mai dureroasă a fost foamea, mai dureroasă şi ca bătaia. Deşi au trecut mulţi ani, şi acum mi-e frig“, po­vesteşte Dumitru Bazon.

El este şi preşedintele Asociaţiei Naţio­nale a Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Iaşi. Acesta mărturiseşte că în co­pilărie voia să se facă preot. A şi urmat Seminarul Teologic Or­todox „Costache Beniamin“ ca o moştenire de familie. În afară de tatăl său, aproape toţi bărbaţii din familie au fost preoţi. Străbunicii lui au construit biserica din Tansa, iar bunicii voiau să-l vadă cu parohie. Când au venit ruşii, Seminarul s-a desfiinţat: în biserica din Su­huleţ ruşii şi-au băgat caii, ca într-un grajd.

„Solistul de Operă Octavian Gherman a murit lângă mine“

Războiul a trecut. El a urmat Facultatea de Agronomie, secţia zootehnică, iar în 1957 a absolvit studiile. În 1969, după 12 ani, s-a căsătorit. Ce s-a întâmplat însă între aceşti ani, ieşeanul ne dezvăluie treptat, cu reţinere. „Ancheta s-a ţinut la Iaşi, trei zile am stat la Negreşti ca să vadă ce să facă cu mine. M-a anchetat David Isidor, un evreu care acum este în Israel. Al doilea om care m-a anchetat a fost un bucovinean. La Jilava am stat 4 luni iar la Gherla încă câteva luni. La Stoeneşti la diguri am muncit mult, fără mâncare“, povesteşte fostul deţinut politic.

Cât a fost închis la Iaşi a fost coleg de cameră cu cel care acum îi este cel mai bun prieten, poetul Dumitru Vacariu. Îţi aminteşte cum ungea cu săpun de casă barele de la paturile suprapuse de fier, apoi le dădea cu cretă ori talc. Pe ele Vacariu îşi scria poeziile, apoi le memorau împreună, ca să nu le uite. După ce au fost eliberaţi, o vreme s-au ocolit, deoarece erau urmăriţi de securitate. După cele câteva luni petrecute în aceeaşi celulă, cei doi prieteni au luat-o pe căi diferite. Pentru fiecare, soarta a avut alt plan. „La Sai­vane am stat cu fiul Mitro­po­litului, care era medic veterinar, a murit. Acolo era pră­pădul lumii: şobolani, dizenterie… Era un canal de 100 de metri despărţit în două; acela era veceul nostru. Dacă trăgeai cu un glonte dintr-un capăt, îi nimereai pe toţi, aşa erau ali­niaţi. Când am ajuns la cărbuni la Salcea lumea zicea că suntem negri. La Periprava, în Deltă, se murea pe capete, cei de la Operă au murit. Octavian Gherman, bucovi­nea­nul solist la operă, a murit lângă mine. I-am luat cămaşa, că îmi era frig, şi am şi acum mustrări de conştiinţă. Erau îngropaţi în gropi comune, nu erau sicrie. Când am lucrat la stuf, le făceam din stuf“, îşi mai aminteşte bărbatul.

La săpat digul de la Salcea toţi cei care s-au prăpădit au murit ca păgâ­nii. Preoţilor nu li se dădea voie să le ţină slujbe, comuniştii au făcut o brigadă de preoţi pe care i-au pus separat şi nu îi lăsau în barăci pentru spovedanii. Cu toate acestea, Dumitru crede cu tot sufletul său că l-a salvat credinţa. Întors acasă, a încercat să-şi facă un rost, deşi stigmatul puşcăriei i-a stat toată viaţa în frunte. „În lagăr număram boabele de arpacaş. Acum nu­mai de asta mănânc. Îmi face soţia, şi parcă tot nu m-am să­turat. M-am interesat mai târ­ziu, şi am aflat că aveam 47 de dosare la Securitate… Toţi cu care mă întâlneam dădeau de­claraţii, mă turnau. Când am văzut dosarele am rămas mut. Mă gândeam: băi, şi ăsta a dat!? Când am fost la o întâl­nire după ani cu colegii de fa­cultate, toţi se lăudau că sunt membri de partid, cu carierele lor, că au funcţia nu ştiu ca­re…. Eu n-am zis nimic. Ce să zic? Că am făcut puşcărie?“, ne întreabă retoric ieşeanul.

Pleacă la ţară cu portbagajul plin de pâine

A lucrat toată viaţa cu studenţii şi i-a plăcut să fie inginer în Zootehnie. Din 2007 este preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, Filiala Iaşi, iar în 2012, pe 12 noiembrie, a inaugurat Monu­men­tul închinat victimelor comunismului, vizavi de Statuia Independenţei, în Iaşi. Acum, la bătrâneţe, se retrage pentru linişte la casa părintească în Suhuleţ, unde aproape de fiecare dată merge cu portbagajul plin de pâine. „Dau la oameni, sunt care nu ştiu cum arată 100 de lei. Acolo am vie, pământ, îmi place liniştea de acolo, casa are peste 100 de ani vechime“, spune afişând primul zâmbet din întâlnirea noastră.

Din portofelul vechi din piele scoate o fotografie cu fiica sa şi una cu tatăl său. De el nu-şi prea aminteşte, multe deoarece nu au locuit împreună. Acesta a divorţat de mama lui şi s-a recăsătorit cu Gica Gane, fiica magistratului Nicu Gane. Copil fiind, Dumitru avea permisiunea să-şi vadă tatăl din când în când în vila de pe strada Pinului din Iaşi.

Operaţia salvatoare, făcută în Baltă de un coleg deţinut

Colegul său de celulă, Du­mitru Vacariu, nu a fost mai ferit de rele, şi se numără printre ultimii „mohicani“ ieşeni ai războiului cu istoria. Acesta a fost închis pentru că a scris poezia „Moldova însângerată“ şi a condus activităţile culturale din 1957, condamnate de regi­mul comunist, când s-au sărbă­torit 500 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a lui Ştefan cel Mare, activităţi ce au avut loc la Putna.

Odată cu el au mai fost ridicaţi şi ceilalţi trei colegi de-ai săi cu care a făcut pregătirile acestei sărbători: Aurelian Po­pescu, Alexandru Zub şi Mihai Brudiu. Pentru versurile poe­ziei, poetul Vacariu a primit 8 ani de detenţie, din care a făcut şase jumătate, între 1958 şi 1964. După ce a ieşit din puş­cărie a fost şomer, apoi muncitor la întreprindere din Vaslui, ca mai apoi să fie luat la Muzeul Literaturii Române, de unde a şi ieşit la pensie. Poetul ieşean s-a născut la Pipirig, în Neamţ, în anul 1931. A făcut Liceul Peda­gogic, Facultatea de Filosofie – Istorie la „Cuza“, apoi a fost pro­fesor la Liceul nr. 2 din Vaslui şi director al Casei Raio­nale de Cultură.

„Pe 14 martie 58 am fost ridicat de la Vaslui, adus cu pistoalele la Iaşi, ca cei din urmă criminali. Ancheta a durat câteva luni, şi am stat în închisoare la Iaşi un an ju­mătate. Au urmat apoi Bălţile Brăilei, la diguri şi canale, apoi am trecut prin mai multe lagăre de concentrare, bolnav fiind, realmente pe moarte, m-au expulzat cu alţi bolnavi la Gherla. Am avut norocul să scap de boală, m-a operat în Baltă un alt deţinut, medic, de apendicită. Îmi amintesc că m-au pus pe o masă de brad, cu un cearşaf ud pe mine“, îşi aminteşte poetul la cei 83 de ani ai săi.

Însă pentru el lovitura de graţie nu a fost nici boala, nici munca silnică, ci pierderea persoanei dragi. La Gherla fiind, a fost chemat la deschizătura uşii ca să semneze actele de divorţ trimise de soţie. De la supărare, spune că a făcut pe loc icter negru, fiind pus într-o celulă plină cu muribunzi. Acea pier­dere de atunci i-a rănit iremediabil sufletul. Viaţa lui avea să se schimbe radical. „Stăteam cu Nicu Steinhardt şi cu ţărănistul Ion Diaconescu. Eram scoşi din când în când şi purtaţi prin celulele în care erau închişi foştii ofiţeri din Armata Ro­mână. Condamnaţi la muncă silită şi ani grei de puşcărie, arătau ca nişte schelete. Ne du­ceau să ne arate unii la alţii“, spune el.

Din „Mărturiile din viaţa de apoi“

Când a ieşit din închisoare, s-a întors la Vaslui, la catedră. Însă nu a putut sta acolo decât două luni. I s-a desfăcut contractul de muncă, fără să i se dea o altă sursă de câştig, şi a rămas şomer. După mai mulţi ani însă, scriitorul Constantin Ciopraga l-a chemat la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, unde timp de 21 de ani şi-a pus amprenta pe activitatea instituţie, lucrând la Secţia de Literatură Veche. A deschis case memoriale, a scris piese de teatru pentru copii şi tineret, a realizat lucrări de beletristică şi de cercetare literară. „Într-un an am umblat prin ţară şi am strâns valori de nepreţuit, pe care le-am pus în Casa Dosoftei şi Casa Pogor. 80% dintre lucrurile de acolo sunt adunate de mine. Şi asta este cea mai mare realizare din viaţă!“, încheie poetul.

Despre viaţa sa din lagăr nu prea a povestit lumii. Poate doar oca­zional, în cărţile sale. În „Măr­turii din viaţa de apoi“, scriitorul mai scapă câteva amintiri: „Cine n-a mâncat niciodată cocean de varză din troaca porcilor nu ştie ce-i foamea… Ve­neam odată de la locul de muncă din Bălţile Brăilei spre barăcile unde eram «cazaţi»…. O, Doamne, e vorba de lagărul de la Stoeneşti. Brigada noastră, de intelectuali, era înconjurată de soldaţi însoţiţi de câini. Dar pe niciunul nu ne chinuia teama de armele soldaţilor securişti şi de colţii vrăjmaşi ai câinilor. Prin­ci­palul chin era foamea. Lângă gardul unei barăci (…) se putea vedea o troacă în care erau nişte hâlbe pentru porci… iar în acele hâlbe se vedea şi un cocean de varză. Doi prieteni ai mei , solişti la Opera de Stat din Iaşi, s-au repezit spre troa­că(…) Un foc de armă, un lătrat de câine, apoi totul a intrat în normal (…), în timp ce unul dintre solişti înghiţea aproape sufocându-se coceanul de varză…“.

Iaşul mai are 310 foşti deţinuţi politici

În prezent, în judeţul Iaşi mai sunt 310 foşti deţinuţi politici, din cei 1.564 de membri ai Asocieţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Restul se încadrează în celelalte categorii: prizonieri de război, strămutaţi, văduve de prizonieri de război şi văduve de strămutaţi. Pentru anii grei de lagăr, foştii deţinuţi politici pri­mesc şi o indemnizaţie lunară, care nu depăşeşte cu mult 200 de lei.